Litigiile comerciale sint mama buna a avocatilor. Doua companii in disputa se pitesc in spatele muntilor de dosare si se bombardeaza prin sali de tribunal, cu un tir doct si interminabil. Cistiga, dupa ani lungi de uzura si plictis, cine are hirtii mai multe si avocati mai insomniaci. Armata e departe, in natura, si isi vede de ostasism.

Exista insa o anume zodie politica si o anume inflamatie mentala care schimba rostul litigiilor negustoresti si citeste, in orice forma de viata straina, o amenintare sau un prilej de a ameninta. Aceasta curbura incinsa a gindirii apare ori de cite ori un regim politic dezvolta un delir de interpretare si gaseste ca e agentul unei misiuni universale de purificare a istoriei omului.

Nazismul german si comunismul de inspiratie rusa au uneltit permanent, de pe creasta acestei terminologii incendiare.

Islamismul de stat e cea mai noua intruchipare a acestui gen de nervozitate istorica. Republica Islamica Iran, un stat teocratic, fondat, in 1979, de o revolutie religioasa, indrumat la virf de o retea preoteasca si administrat politic de un presedinte electrizat de revelatii divine, e, acum, focarul acestei febre radicale.

Iranul presedintelui Mahmud Ahmadinejad nu e atit un proiect politic sau un regim social, cit vehiculul unei grandori agresive care se hraneste din conflict si il cauta sub pretextul justificarilor divine.

Apasat, pina in pragul imploziei, de frustrarile unei societati care absoarbe venituri fabuloase din exportul de titei, dar nu poate rezolva problemele minime ale vietii comune, statul iranian a alunecat, urmind modelul compensatiei prin violenta, intr-un delir de persecutie fixat pe Occident.

Curind, retorica antioccidentala a incetat sa mai fie un exercitiu gol de satanizare a libertatilor pe care le practica societatile moderne, de la dezinvoltura sexuala la independenta justitiei, si a cristalizat intr-o initiativa militara si resentimentara: nuclearizarea.

Iranul risca sa devina o putere nucleara, si anume o putere nucleara cu o agenda distructiva, enuntata net de presedintele Ahmadinejad: distrugerea statului Israel si islamizarea lumii inconjuratoare, in numele unei datorii sacre.

In iunie, cind Consiliul de Securitate a adoptat o rezolutie, in incercarea de a recupera anii pierduti de Uniunea Europeana in negocieri sterile, Iranul a promis, din nou, ca va studia propunerea care promitea asistenta economica si surse de energie nucleara civila in schimbul stoparii proiectului nuclear militar.

Liderii iranieni au anuntat data la care isi vor face cunoscuta pozitia: 22 august, o zi selectata tot in limitele simbolicii teologale care dicteaza deciziile politice ale statului islamic iranian. 22 august, mare sarbatoare religioasa, e ziua in care, conform traditiei Coranice, Profetul ar fi facut asa-numita „calatorie de noapte”, spre Ierusalim, pe calea luminata de Allah.

Raspunsul livrat ambasadelor occidentale la Teheran a fost previzibil: nu punem capat programului nuclear, dar sintem gata sa vorbim pe aceasta tema, la nesfirsit. Insa dogmatismul intens al judecatii politice iraniene nu trebuie subestimat sau redus la un reflex elementar.

Iranul e, probabil, cel mai stralucit practicant al artei complexe pe care traditia islamica o desemneaza cu termenul „Al-Taqya” - o suita de procedee inselatoare, agresive sau retractile, care vizeaza destabilizarea si scindarea grupului advers.

Aceasta atitudine, practicata cu iscusinta perversa de Iran in relatiile de negociere cu Uniunea Europeana, a urcat o treapta mai sus in ziua de 22 august, cind forte militare iraniene au atacat platforma romaneasca Orizont, sub pretextul interventiei intr-un litigiu comercial. Agresiunea, minora si mereu sub control, a avut functia unui semnal lansat la momentul si asupra tintei potrivite.

O minidemonstratie de vointa militara a punctat, astfel, un moment incordat in relatiile generale cu lumea euro-americana. Operatiunea a fost ieftina si nu a antrenat riscuri.

Romania e o tara mica, departata, cu capacitate de reactie neglijabila, dar si un aliat vizibil al Statelor Unite. Ideea dupa care incidentul din Golful Persic ilustreaza o cacofonie comerciala e extrem de superficiala. La Bucuresti, ea a fost imbratisata din prudenta. La Teheran, aceeasi idee s-a dovedit un paravan perfect.