Ar trebui sa ne amintim mai des ca orice institutie, oricat de impunatoare, solida si vasta, incepe cu un lucru care nu poate fi nici macar atins. Incepe cu o idee.

Istoria spune ca Statele Unite ale Americii puteau foarte bine sa nu existe, cu toata victoria lor impotriva englezilor. Adica, puteau sa existe doar statele americane, independente dar nu unite.

E greu de inteles, sub torentul continuu de elogii turnat la noi pe simple cuvinte gen unire, unificare, unitate, uniformitate etc., de ce nu toti locuitorii fostelor colonii erau grabiti sa inlocuiasca guvernul de la Westminster cu unul la Washington; unul care sa poata fi, la randul lui, distant, tiranic si degraba risipitoriu de ban public necugetat.

Unul din argumentele menite sa-i convinga nota faptul ca noile state incepusera deja sa aiba neintelegeri, si pornisera sa ridice bariere comericale intre ele.

Din pricina asta s-a acceptat transferul reglementarii schimburilor intre state catre un guvern federal, adoptarea “clauzei comerciale” care sa ofere aceasta putere Congresului, crearea Statelor Unite: barierele erau un lucru rau.

Avem aici una din ideile liberale fundamentale: faptul ca un schimb comercial nu este automat un proces cu suma nula, un proces in care daca cineva castiga atunci trebuie ca altii sa piarda.

De fapt, mai mult, liberalismul sustine ca, per total, cu cat mai libere si mai putin ingradite sunt schimburile intre oameni si state, schimburi economice dar si de orice alta natura, cu atat creste prosperitatea generala. Prosperitatea si pacea; in exprimarea fericita a lui Bastiat, “granitele ce nu pot fi traversate de bunuri vor fi traversate de armate.”

Trecand oceanul, ideea unei Europe unite nu viza validarea unei anumite teorii, desigur; Uniunea n-a fost gandita ca un experiment liberal. Scopurile urmarite erau deasupra doctrinelor politice, erau simple si cat se poate de legitime: pace durabila pe continent, siguranta in fata amenintarii comuniste, prosperitate pentru tarile Uniunii.

Poate ca liberalismul n-a fost un scop in sine; in schimb mijloacele, sau cel putin o buna parte din ele, erau cat se poate de liberale: disparitia granitelor si restrictiilor, libertate economica, libertate de miscare. Si nu poate fi nici o indoiala ca, intr-o masura coplesitoare, aceste mijloace au atins scopurile enuntate. O reusita care risca sa se intoarca impotriva lor.

E aici un paradox si o ironie a succesului: unul major poate usor sa se intipareasca in memoria colectiva, in schimb un succes deplin are toate sansele sa se stearga de-acolo cu totul. Prosperitatea si pacea europeana par atat de sigure si de stabile incat pentru multi ele au ajuns un fel de dat natural, niste lucruri care exista de la sine, intr-un mod inexplicabil sau magic.

Nu e clar cata lume realizeaza ca a fost o vreme in care ele n-au existat, ca sunt consecintele unor idei gandite de niste oameni, efectele unor planuri pe care oameni le-au pus cu grija in practica. Si ca, la o adica, ar putea sa dispara la fel cum au fost facute sa existe.

Din acest punct de vedere Romania a intrat in UE cu stangul. Europa ne-a intampinat, intre altele, cu restrictii ale accesului pe piata muncii. Din interior a aparut ideea ca Uniunea se reduce, in esenta, la un set de impuneri draconice, uneori chiar nerezonabile, pe care trebuie sa le acceptam pentru ca ni se dau bani.

S-a spus, aiurea, ca “UE ne va creste salariile”, ca si cum asa ceva sta in puterea unui functionar de la Bruxelles. Libertatea economica e cea care va creste salariile, pentru ca oamenii isi vor putea vinde munca, si firmele - produsele, mai scump.

Se dezbate daca taxa pe masinile importate respecta sau nu normele UE; dar asta n-are importanta, conteaza ca taxa cu pricina incalca flagrant principiile care au stat la baza Uniunii, este protectionista si stupida. Se tot spune ca taxa pentru trecerea granitei la Giurgiu ar fi anti-europeana.

Dar taxa respectiva nu e atat de grava pentru ca incalca tratatul de aderare, ci pentru ca incalca ideile care au facut Europa prospera. Nu e anti-europeana, e anti-romaneasca. De dragul unui ipotetic castig al giurgiuvenilor, are de pierdut, concret, tot restul tarii. Trebuie sa intelegem cat mai rapid resorturile originare care au animat ideea europeana.

Altfel riscam sa ratacim in dispute superficiale intre euroscepticii care resping UE pe baza punctelor comune pe care le avem cu insulele Feroe si euroentuziastii care resping orice critica la adresa actualei stari a Uniunii pe baza punctelor comune pe care aceasta le-ar avea, pesemne, cu un simbol religios.