Viorica și-a pierdut unicul copil, un adolescent briliant și, până-n noiembrie trecut, plin de viață. Când, la slujba de înmormântare, am îmbrățișat-o în semn de solidaritate, de imens regret și de condoleanțe, am citit în privirea ei că niciun milion de cuvinte de solidaritate, de imens regret și de condoleanțe n-o pot consola și că nici n-ar putea vreodată să o consoleze.
Și că unica dorință a mamei rămasă orfană de viață era să se cuibărească în sicriu ca să-și mângâie etern fiul plecat orfan de mamă. Să-i citească povești, să-i zică despre mersul lumii, să-l asiste cum doarme și să-l învelească. Iar dacă cumva dorința asta a ei nu se poate împlini - și nu se poate împlini - măcar acces la locul de veci, în-veacul-vecilor-amin, să aibă.
În sâmbăta trecută, Sâmbăta Învierii lui Lazăr și a cinstirii morților, n-a avut. N-au lăsat-o „forțele de ordine”, ca și cum „forțele de ordine”, ordine-cu-forța-și-cu-semnul-exclamării-pe-nonsensul-titulaturii, reprezintă niște stihii care stăpânesc, cu adevărat, Sâmbăta Morților. Ca și cum Sâmbăta Morților e ocazia „forțelor” de-a face ordine între viață și moarte, vineri-viață, sâmbătă-moarte, duminică-viață, luni-mai vedem. Când, de fapt, Sâmbăta Morților e a lor, a morților înviați și a lui Lazăr înviatul din morți, și nicidecum a stihiilor.
Dar nu, Viorica n-a fost lăsată să intre în cimitir. Cu complicitatea creștinească a cuiva din „forțele de ordine”, i s-a permis doar să se apropie de un paznic și să-i dea de pomană în numele lui Andrei, ca prin pomana asta să aibă acces la sâmbăta lui, poate-poate pomana asta să-i permită să se cuibărească, metaforic, în sicriu.
Și nu va fi lăsată, probabil, să intre în cimitir nici în Noaptea Învierii lui Hristos, cum nici mie nu mi se va permite să aprind o lumânare la mormântul tatei, părintele meu pentru care îngenuncherea la mormântul mamei lui în noaptea asta sfântă era o sfântă iluminare.
Asta pentru că, ni se spune, nu ne permit regulile de drept ale stării de potop. Normele juridice laice care fluieră-n biserică și pe care taman eu, ca jurist, am primul obligația să le tălmăcesc, să le pricep și să le respect.
Până să le interpretez însă, până să-mi dau cu părerea asupra constituționalității ori legalității lor, după caz (au făcut-o deja specialiști mai specialiști decât mine), primele care-mi vin în minte sunt niște nedumeriri care pleacă, toate, de la inconturnabile premise. Așadar...
Dacă tot înțelegem diferențele dihotomice dintre profan și sacru, dintre teluric și ceresc, dintre material și spiritual, dintre rațiune și simțire,
Dacă tot acceptăm că lumânarea aprinsă pentru ai noștri morți lângă mormântul lor nu-i o formă de protest pentru lipsa de electrificare a cimitirului, ci o simbolică iluminare a sufletelor ridicate la Cer,
Dacă tot consimțim că Împărtășania nu este înfulecarea unui dumicat și nici secarea dintr-o sorbire a unui vin de Bordeaux dintr-o „linguriță”, ci o Sfântă Taină, rânduiala simbolică a sfintei reuniri cu Iisus Mântuitorul,
Dacă tot suntem de acord că slujba de Înviere nu înseamnă o adunare publică a unor sindicaliști, claustrofobi sau alcoolici anonimi, ci cea mai mare sărbătoare a Ortodoxiei, ritualul simbolic al Miracolului Învierii și-al comuniunii fericite între oameni și Dumnezeu și că „Unde sunt doi sau trei, adunați in numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18:20)”,
Dacă tot avem credința că menirea Bisericii lui Hristos este să ne asigure nu igiena trupului, „măști” și „echipamente de protecție”, ci îngrijirea sufletului întru înălțarea lui la Cer,
Dacă tot avem în noi convingerea că învățătura lui Iisus Mântuitorul este nu despre egoism, teamă și deznădejde, ci despre iubire, curaj și speranță,
Dacă tot suntem chinuiți de incertitudini și dileme, manipulări și „știri false”, de o paralizantă și planetară frică de boală și o eshatologică frică de moarte, dar proclamăm ritos că Iisus este Calea, Adevărul și Viața,
Și, în fine, dacă tot admitem că trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu,
Atunci, dacă toate premisele astea-s adevărate ori corecte, ori măcar parte a „ideologiei” „oficiale” și „naționale”, stau și mă tot gândesc, ca un simplu jurist profan și, din păcate (păcatele mele!), ca ortodox nevrednic, neșcolit într-ale teologiei sau ale dreptului canonic, la o mulțime de întrebări. Cu speranța că oameni înțelepți și mai inspirați ca mine nu-mi vor lăsa întrebările fără de răspuns. Așadar...
Cum se face că azi, azi, în Săptămâna Mare și mâine, în Săptămâna Luminată, legea Cezarului - al cărui slujitor sunt prin profesie - își arogă competențe în Casa lui Dumnezeu și pune, suspensiv, lacăt pe sufletele morților?
Nu cumva dreptul la libertate religioasă garantat de Constituția profană se traduce prin aceea că, odată intrat în biserica definită drept corp mistic al lui Hristos, dreptul aplicabil credinciosului este dreptul canonic și nu cel secular, responsabil doar de lucrurile lumești și perisabile?
Cum ar putea o lege pământească să reglementeze mistere, taine, miracole, minuni care țin de Împărăția Cerurilor? Cum își poate ea aroga aplicabilitatea asupra „jurisdicției” sufletului meu ori al tatălui meu? Cum poate fi ea aplicabilă „speței” când normele ei mă apără de riscurile de îmbolnăvire, în timp ce ritul canonic se preocupă de viața mea veșnică?
Cum s-accept eu, ortodoxul anonim, să primesc paștile, conform normelor laice, „în locuri special amenajate”, „pentru consolarea credincioșilor”, câtă vreme paștile nu-s pentru „consolare” ci, dimpotrivă, pentru credință, pentru speranță și pentru Înviere, iar credința, speranța și Învierea nu se celebrează în „locuri special amenajate”, ci în locul numit Casa Domnului?
Aș putea continua, dar mă opresc aici, măcar dintr-o minimă smerenie de ortodox absenteist. În orice caz, simțul meu juridic îmi spune că ne-am trezit, dintr-o dată, în această comă planetară indusă, taman la granița dintre cele mai sfinte săptămâni ale Ortodoxiei, într-un major conflict de competențe pe care, în jargonul de serviciu, îl numim litispendență: două foruri își revendică o competență asupra aceluiași subiect, legea militară care vrea să-și țină cetățenii în cazarmă de frica bolii vs. dogma bisericii care se îngrijește de viața veșnică a credincioșilor. Drept cazonic vs. drept canonic. Pe moment, el a fost rezolvat printr-un compromis. Care, după umila mea părere, nu e posibil. Și-o zic nu doar eu, o zice și poporul prin zicerile lui, care nu prea conciliază slănina din pod cu sufletu-n rai.
Nu știu, realmente, cum o scoatem la capăt...
Și-n plus, nu știu cum s-o „consolez” pe Viorica. Ei ce-o să-i spun? Spre deosebire de tata, care mă așteaptă la cimitir în spirit, Andrei al ei o așteaptă la cimitir în prezență, ca ea să-i citească povești, să-i zică despre mersul lumii, să-l mângâie și să-l învelească. Cu tata, eu pot comunica, „la limită”, „de la distanță” pentru că tata s-a dus, cumva, în ordinea firii, el înaintea mea. Ei însă ce-i zic? Cum o s-o apăr și o s-o reprezint în fața instanței căreia ea-i cere dreptul de vizită de Înviere?
N-am decât să ridic o excepție de competență ontologică și să pledez în fața instanței mundane că normele de drept laic sunt mult prea strâmbe, foarte strâmte, excesiv de corupte, dramatic de goale, infinit de inexpresive și vădit incapabile să cuprindă-n scrierea și-n sensul lor legătura de neexprimat, de nescris și de necuprins dintre Viorica și Andrei.
Paște fericit!
