Din 24 februarie, ziua în care Rusia a invadat Ucraina, pe teritoriul României au intrat peste 500 mii de refugiați, dintre care aproape 80 mii, majoritatea femei și copii, au ales să rămână aici. Perspectiva unui viitor le rămâne neclară, dar dorința de a se întoarce acasă este stabilă.
24 februarie rămâne pentru ucraineni ziua în care lumea lor s-a schimbat pentru totdeauna. Milioane de oameni au fost nevoiți să renunțe la tot ceea ce au construit într-o viață și să plece din calea războiului unde văd cu ochii. În România au ajuns mii de femei singure sau alături de copiii lor, unde au fost întâmpinate de empatia și generozitatea oamenilor, care au făcut tot ce au putut pentru a le ajuta și a le asigura un trai decent aici.
Multe dintre ele și-au lăsat bărbații pe câmpul de luptă și au pornit la drum, doar cu cele necesare, actele și câteva haine. Speriate, descurajate, dezrădăcinate, femei ca mine și ca tine, au închis ochii la tot ceea ce au știut până acum și i-au deschis într-un nou context, într-o altă societate, cu o altă limbă.
Am stat de vorbă cu câteva dintre ele despre cum își văd viitorul, dorințele pe care le au și gândurile care le copleșesc. Ele nu reprezintă doar un număr într-o statistică, ci ființe care au dus o viață plină, ștearsă într-o singură zi cu buretele, în 2022. Sunt curajoase, pline de recunoștință și încărcate de speranța victoriei.
Victoria, 27 de ani: „Acum câteva zile a fost ziua fiicei mele, iar persoane pe care nu le cunosc i-au făcut cadouri”
Victoria. FOTO: Arhiva personală
Victoria este din centrul Ucrainei, regiunea Kirovohrad, unde studia să devină psiholog. Și-a părăsit țara pe 13 martie, iar în prezent se află într-o organizație bisericească din Pitești.
„Am plecat cu cei doi copii ai mei, unul de un an și 8 luni, iar celălalt de 7 ani. Am luat cu mine doar o geantă de voiaj cu cele necesare, mâncare, un laptop, cărți pentru școala online a fiicei mele și un cărucior pentru cel mic. Soțul meu, o pisică și un hamster au rămas acasă”, spune ea.
Tânăra povestește că în România se simte în siguranță, iar locul în care se află este foarte frumos. „Am fost primiți cu căldură și ajutați pe tot parcursul călătoriei. E bine aici, dar acasă este și mai bine. Îmi doresc foarte mult să mă întorc la soțul meu, nici nu m-am gândit la opțiunea de a rămâne. În situația mea, m-am gândit doar să nu-mi moară copiii din cauza războiului. Oamenii de aici mă ajută chiar și cu cele mai mici detalii. Acum câteva zile a fost ziua fiicei mele, iar persoane pe care nu le cunosc i-au făcut cadouri, deoarece nu am putut merge la magazin să-i cumpăr tort”, continuă ea.
Victoria are un copil mic și încă nu poate merge la muncă, dar mărturisește că se simte puțin mai calmă în România. „Încă plâng în fiecare zi, dar cred că totul va fi bine. Copiii mei au ce mânca și sunt în siguranță, iar asta este tot ceea ce contează pentru mine acum. Mi-e frică să mă întorc în Ucraina, cât soldații ruși sunt încă acolo. Vorbesc cu soțul meu zilnic, rezistă. Sper ca războiul să se termine curând și să pot reveni. Nu am mulți bani, dar mulțumesc țării voastre pentru ospitalitate și fiecărui cetățean în parte”, a transmis tânăra mămică.
Oksana, 47 de ani: „Toate gândurile mele sunt îndreptate către orașul meu natal, Odesa”
Oksana a plecat din Odesa în a 12-a zi de război. Aici obișnuia să lucreze ca administrator într-o cafenea, dar din cauza pandemiei localul s-a închis, iar ea și-a pierdut job-ul. A ajuns în România prin Moldova, pe data de 8 martie, alături de fiica ei, o prietenă și cei doi copii ai săi. Un cuplu de români voluntari, George și Mihaela, le-au luat în grijă și le-au invitat să stea în 2 Mai, la casa lor de acolo.
„Am fost primite cu mare căldură de George și Mihaela și le suntem recunoscătoare pentru ajutor, cât și tuturor românilor care nu sunt indiferenți la soarta noastră și care ne-am oferit atât de multă empatie și sinceritate. Când fiica mea s-a îmbolnăvit, am fost nevoiți să cerem ajutor medical și ne-au ajutat cu tot ceea ce am avut nevoie, pe gratis.
Este foarte greu să ne facem planuri. Familia, soțul meu, fratele meu, părinții mei au rămas acasă. Mi se rupe sufletul când mă gândesc că este posibil să nu-i mai văd vreodată. Mi-ar plăcea ca războiul să se termine curând, iar eu cu familia mea să venim în România în alte circumstanțe, să cunoaștem ospitalitatea acestei țări și oamenii buni de aici. Toate gândurile mele sunt îndreptate către orașul meu natal, unde am stat toată viața mea, către casă, prieteni și familie. Ne rugăm, sperăm și ne dorim un cer pașnic deasupra capetelor noastre”, a spus ea.
Ksenia Averina, 36 de ani. Account managerul din Odesa care ar lucra „chiar și femeie de serviciu dacă e necesar”
Ksenia. FOTO: Arhiva personală
Ksenia a plecat din Odesa pe 2 martie dimineața și a ajuns în București pe 3 martie, alături de mama ei și cei doi copii ai săi. Ea lucrează ca account manager în cadrul companiei „Antoshka”, care vinde produse pentru bebeluși și copii. Momentan este în concediu de maternitate.
„Chiar și în timpul războiului, colegii mei continuă să muncească”, a spus Ksenia. Timp de mulți ani, mama ei a fost profesoară de rusă și ucraineană pentru studenții internaționali din cadrul Oxford School, și a dezvoltat relații de prietenie cu ei, iar mulți s-au oferit să le ajute.
„Unul dintre ei este Jerry, care a închiriat un apartament pentru noi în București, până pe 12 aprilie, ne ajută cu bani, informații și ne încurajează. Am plecat la noi doar cu haine de iarnă, pulovere, ghete, lenjerie intimă și haine pentru copii. Vine primăvară și avem nevoie de haine și încălțări mai subțiri. Sperăm ca voluntarii sau oamenii buni de aici să ne poată ajuta cu asta, am observat că sunt mulți astfel de oameni în România”, continuă tânăra.
Soțul ei a rămas în Odesa și vorbește zilnic cu el. „Mie și copiilor ne este foarte dor de el. Acum lucrurile sunt relativ calme în oraș, trupele rusești sunt în apropiere, dar navele de război pot lovi în orice moment. Nimeni nu știe cât va dura acest război”, adaugă Ksenia.
Ea se gândește să muncească, dar prima oară trebuie să-l înscrie pe cel mic la grădiniță, iar pe cel mare (Misha are 10 ani) la școală.
„Mă interesez de instituții unde se poate vorbi rusă sau ucraineană. Pot lucra în diferite domenii. Spre exemplu, ca terapeut de masaj, am experiență și diplome de la cursuri, dar nu și experiență medicală, mai pot lucra în bucătărie, pot fi manager într-o instituție, chiar și femeie de serviciu dacă e necesar. Faptul că nu știu limba îmi restrânge posibilitățile. Nu avem mulți bani, soțul meu ne trimite puțin, dar nu este îndeajuns și nu va mai putea să o facă pentru multă vreme. El primește doar 40% din salariul său”, explică mamica.
Ksenia vorbește și despre cum a fost primită în România, la centrul de refugiați, unde a primit un cărucior, apă și câteva dulciuri.
„Uneori, în magazine, străinii oferă dulciuri copiilor mei când află că suntem din Ucraina, și sunt extrem de recunoscătoare tuturor. Mama caută și ea studenți pentru a lucra aici. Nu știu ce ne așteaptă, dar totul este temporar. Ne place România, Bucureștiul, oamenii buni de aici, infrastructura, dar înțelegem că nimeni nu vrea să ne vadă aici pentru mult timp. Suntem o povară pentru țările din Europa și în scurtă vreme se va vorbi despre asta. Avem gânduri să mergem într-o altă țară, la prieteni de-ai mamei mele, dar așteptăm permisiunea de a intra”, a încheiat tânăra.
Tamara, 47 de ani: „Este foarte greu să ne facem planuri de viitor, pentru că nimic nu depinde noi”
Tamara are 47 de ani, vine din Odesa, și stă cu cei doi copii ai săi (9 și 16 ani) în 2 Mai, alături de Oksana. Ea a lucrat ca designer vestimentar și croitoreasă, dar spune că în ultimii ani nu i-a mers foarte bine financiar. A plecat în a 12-a zi de război, doar cu cele necesare, deoarece „portbagajul mașinii nu este mare.” Au reușit să ajungă la George cu ajutorul voluntarilor de pe internet.
„George și Mihaela ne-au oferit locuințe gratuite și le suntem recunoscători pe viață. Românii au avut multă grijă de noi, iar suportul oferit de ei poporului ucrainean a fost extrem de emoționant. Sperăm ca războiul să se termine curând și să ne întoarcem acasă.
Nu vreau să abuzez de ospitalitate și cât suntem aici sunt gata să merg la muncă, să fiu de folos și să ajut. Sperăm să ne întoarcem în Ucraina în această primăvară. Vreau să răsplătesc binele salvatorilor noștri. Este foarte greu să ne facem planuri de viitor, pentru că nimic nu depinde noi. Rămâne doar să ne rugăm”, mai spune ea.
Milena, 19 ani:„Vreau să-mi continui studiile și să mă transfer la o facultate din Europa”
Milena. FOTO: Arhiva personală
Milena este din Kiev, oraș din care a plecat pe 25 februarie. Aici a studiat să devină designer și a și lucrat în domeniu. Ea povestește cum încearcă să se descopere profesional, motiv pentru care a lucrat în mai multe domenii. Spre exemplu, ea a avut job-ul de manager de artă într-o galerie de artă contemporană, loc unde, cu o zi înainte de război, a organizat vernisajul unei expoziții, dar a lucrat și ca model.
Are o pasiune pentru tatuaje, iar în timpul liber de la primul job, obișnuia să-și închirieze un studio, unde făcea tatuaje pentru doritori. Milena mai povestește cum a fost implicată în mișcarea graffiti, iar uneori făcea murale la cerere. Pe 2 martie și-a părăsit țara, a trecut granița pe jos, a stat o noapte în Suceava, iar apoi a ajuns în București.
„Am plecat singură. Rudele mele au refuzat să plece din țară, dar simt că opiniile lor încep să se schimbe și sper să vină lângă mine în curând. Nu-mi doresc nimic mai mult decât asta”, spune ea. Milena nu se aștepta să plece din țară, dar nici ca războiul să dureze atât de mult, așa că a plecat la ea cu foarte puține lucruri, iar majoritatea le-a cumpărat de aici. În București și-a găsit un job la salonul de tatuaje Old Bastards Tattoo, iar un voluntar român îi asigură cazare pe gratis, mâncare și tot ceea ce are nevoie.
„Nu cred că voi sta mult în România. Vreau să-mi continui studiile și să mă transfer la o facultate din Europa. Încă de când am intrat în țară m-am simțit în siguranță. Foarte mulți oameni m-au ajutat și absolut peste tot oamenii încearcă să ne ajute, să ne hrănească și să ne protejeze. M-am simțit foarte bine, deși nu mă simt mereu confortabil în poziția asta.
Muncesc, dar treaba asta nu mă ajută doar pentru bani, ci pentru a ține mintea și gândurile sale distructive și triste la distanță. Fac ceea ce-mi place ce-l mai mult și mă simt vie și dorită. Banii sunt ultima mea grijă, am îndeajuns pentru o existență confortabilă. Acum, pur și simplu, mi s-ar rearanjat valorile. Am realizat ce contează cu adevărat. E chiar interesant. Mereu am crezut că în timpul unui război contează banii, mâncarea, apa, cazarea, dar adevărul este că plâng în fiecare seară când mă gândesc la rudele mele și mor când mă gândesc că nu știu când îi voi vedea din nou”, încheie ea.
Nastya, 23 de ani:„Credem cu adevărat în armata noastră”
Nastya a părăsit Odesa, locul unde avea un job de consultant în vânzări la un magazin de decorațiuni, pe 6 martie. A plecat alături de o prietenă și sora surorii sale, împreună cu fiica ei. Au locuit în Ploiești timp de 10 zile, iar apoi au luat un autobuz spre București, unde au stat la hotel, atât gratis, cât și cu bani.
„Am fost foarte bine primite de românii voluntari. Nu vom sta în București mai mult de două săptămâni, casa noastră este aproape și vreau să mă întorc acolo, indiferent ce se întâmplă. Momentan nu sunt bombardamente în Odesa și sperăm ca lucrurile să rămână așa. Ni s-a spus că ne putem întoarce la muncă, dacă lucrurile rămân la fel de liniștite.
Suntem ajutați de foarte multe organizații și cu toții credem că războiul se va termina curând. Să fiu sinceră, nu știu ce voi face dacă nu se va întâmpla asta, dar știi, toți oamenii noștri chiar cred că războiul se va încheia 100%. Credem cu adevărat în armata noastră”, a mai spus tânăra.
Soțul ei este în armată, iar familia ei a rămas în Odesa; vorbește cu ei zilnic.
Diana, 25 de ani:„Am postat pe Instagram că-mi caut job de fotograf și foarte mulți au sărit să mă ajute”
Diana a fost fotograf freelancer, timp de cinci ani, în Harkiv. Odată cu începerea războiului, ea a stat șapte zile în oraș, înainte să plece.
„În tot acest timp am fost cu bunica mea, în apartamentul ei. Din prima zi în care trupele militare au început să bombardeze orașul în mod activ, nimeni nu și-a putut imagina că va fi complet distrus. Trupele rusești au aruncat bombe și rachete în zonele rezidențiale, a fost înfricoșător. Timp de șapte zile, seară de seară, am stat fără electricitate, pentru că era periculos, și ne rugăm când auzeau bombele. Cel mai îngrozitor lucru era când auzeam avioanele de război deasupra casei noastre. A fost terifiant. Am stat și ne-am rugat ca bombele să nu cadă deasupra caselor noastre.
Harkiv a fost unul dintre cele mai frumoase orașe din Ucraina. A fost considerat un oraș studențesc și are cele mai multe universități din țară. Acum este complet distrus - centru, parcurile, fabricile, universitățile, totul a fost distrus de armata rusă. Drumul spre Ucraina de Vest a fost foarte dificil. L-am făcut în patru zile, deoarece drumurile erau blocate, am stat în ambuteiaje de cinci ore sau am fost nevoiți să o luăm pe alte rute.
Când eram aproape de Kropîvnîțkîi, noaptea, în câmp, o sirenă a început să sune și am fost nevoiți să stăm o oră și jumătate într-o coloană de mașini cu luminile stinse. Din fericire, am trecut granița cu România foarte rapid. După controlul pașapoartelor, voluntarii au venit să mă ajute, mi-au oferit mâncare. Toată lumea a fost prietenoasă și primitoare, iar eu m-am simțit îngrijită și susținută”, povestește tânăra.
Diana a plecat cu un bagaj foarte mic, unde și-a pus laptopul, documentele, aparatul foto, o jachetă și o pereche de blugi. A venit însoțită de cățelușa ei Sara. În prezent locuiește la Silvia, o prietenă de-ale mamei sale, în București.
„Sunt extrem de recunoscătoare pentru ajutorul pe care mi l-a oferit. Întreaga mea viață s-a schimbat în decurs de o zi. Nu știu ce se va întâmpla mâine, încerc să trăiesc pentru azi. România m-a primit cu multă căldură și mulți oameni m-au ajutat. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Am postat pe Instagram că-mi caut job de fotograf și foarte mulți au sărit să mă ajute. Îmi iubesc job-ul și sper să pot să-l fac și în București”, adaugă Diana.
Ea spune cum Silvia și prietenii ei o ajută să se adapteze la noua viață. „Chiar dacă am ceva economii, vreau să încep să lucrez cât mai repede, deoarece nu-mi place să stau și să nu fac nimic. Acum mă simt mult mai bine decât în prima zi când am ajuns aici. În curând se va face o lună de la începerea războiului, dar încă nu pot să înțeleg și să cuprind cu mintea că toate astea s-au întâmplat”, încheie ea.
Valeria, 21 de ani: „Îmi place aici, iar imediat după război vreau să mă întorc în Ucraina”
Valeria. FOTO: Arhiva personală
Valeria mărturisește că a plecat din Odesa pe 6 martie, la ora 6.45 dimineața și a ajuns în România pe 7 martie, la ora 11:30 dimineața. Tânăra a devenit cunoscută pe TikTok, deoarece a postat un video în care arată utilizatorilor cum a fost primită la un centru de refugiați din Galați. Ea lucrează în marketing și încă își poate face job-ul și acum, online, deși în Odesa mergea la birou.
Valeria a părăsit Ucraina alături de cei doi frați ai ei, mama ei, doi verișori, bunica și un nepot. A luat la ea câteva haine, laptop-ul, câteva machiaje și lucruri de igienă personală. Acum trăiește în București, într-un campus pentru refugiați.
„Nu am niciun plan. Îmi place aici, iar imediat după război vreau să mă întorc în Ucraina, să-mi văd restul familiei și să călătoresc. În România am primit foarte, foarte, foarte mult ajutor și este ușor de găsit și în social media și pe străzi. Am încă job, dar nu am îndeajuns bani, deoarece sunt aici cu șapte oameni pe care-i ajut financiar. Cu toate astea, mă simt binecuvântată”, încheie ea.
9
51
