Penultimul detinut politic din Europa, Andrei Ivantoc, a fost eliberat la finele saptamanii trecute. Dupa 15 ani de detentie ilegala, teroare, izolare, agresiune fizica si psihica, nu numai ca nu are regrete, dar a gasit puterea de a riposta in fata autoritatilor.

Patriotul roman a alergat spre peticul de pamant pentru care a jertfit 15 ani din viata si pe care stia ca are dreptul sa calce, desi a fost declarat persoana non-grata. A fost batut si umilit chiar si dupa eliberare, insa si-a pastrat principiile care l-au dus in cusca acum un deceniu si jumatate.

Desi pana acum a acordat doar sporadic declaratii presei, Ivantoc si sotia sa au acceptat un amplu interviu, in exclusivitate, pentru GAZETA de Maramures.

Era primavara lui 1992. De obicei inceputul lunii martie insemna bucurie pentru familia Ivantoc, pentru ca si Andrei si Eudochia sunt nascuti in primele zile din „martisor”. Dar acel an a adus o altfel de primavara. Republica Moldova devenise membru ONU, ceea ce conducea si la recunoasterea caracterului ilegal al auto-proclamatei republici nistrene.

Incepuse razboiul prin declansarea conflictului de la Dubasari, la ultima unitate de politie aflata sub controlul Chisinaului. Iar pentru cei care se opuneau separatistilor transnistrieni, primavara aceea nu mai avea sa aduca nimic bun. Si nici celelalte care au urmat. Membrii grupului Ilascu se opuneau separarii Transnistriei de Moldova si se considerau romani.

O „vina” suficienta de mare pentru ca, in dimineata zilei de 2 iunie, militarii din fortele speciale sa bata la usa apartamentului familiei Ivantoc de pe strada Tineretii, din Tiraspol. Andrei Ivantoc a fost batut crunt si apoi ridicat. Se pare ca furia militarilor fusese „declansata” de tricolorul pe care Andrei Ivantoc il purta la reverul hainei.

Sotia sa, Eudochia, plecase la serviciu la ora 6, asa ca singurul martor a fost doar papagalul lor. Dar nici el nu a vorbit din acea zi. Cand s-a intors acasa, sotia sa a gasit doar lucruri ravasite, urme de sange si a observat ca au disparut cateva covoare, 50.000 de ruble si „un ceas frumos”. Apoi a urmat o tacere apasatoare.

Eudochia Ivantoc simtise intreaga zi ca se intampla ceva cu sotul ei, dar nu se astepta la nenorocirile care au urmat: „am inteles ca se intampla ceva groaznic, toata atentia colegilor era indreptata spre mine. Am auzit niste cuvinte murdare si deodata mi s-a strans tot in mine. Dupa 3-4 ore am aflat, dar n-am stiut nimic de el vreo 2-3 zile. Nu mi-a spus nimeni nimic.

Abia apoi mi s-a permis sa-l vad. Era batut, cu vanatai, ii lipsea o unghie”.

„Nu avea limita salbaticia lor”

Dupa ce fusese ridicat, Ivantoc a fost dus intr-un subsol de unde urma sa fie transferat la Comendatura Armatei a 14-a pentru a fi interogat. In una din audierile CEDO, Andrei Ivantoc a povestit ca: „ne tineau ca pe animale, cu mainile la spate si cu capul in jos, ne fugareau cu cainele, ne bateau.

Ne bateau cu bastoanele in cap, ne dadeau jos, ne bateau cu bocancii in cap, ne calcau in picioare, numai ce nu ne faceau! Ne smulgeau unghiile. Nu avea limita salbaticia lor... Ne scoteau la W.C. o data in 24 de ore si eram fugariti pe coridor cu un caine lup. Ne scoteau in camera de ancheta, noapte si zi. Acolo, intotdeauna se gaseau oameni inarmati.

Eram batuti si drogati pana ne pierdeam cunostinta. Te-apucau cu mainile de par si te bateau cu capul de pereti. Peretii erau intotdeauna manjiti de sange. Trebuie sa iti amintesti, trebuie sa vezi. Ne-au interzis sa luam legatura cu avocatii. Noi n-aveam voie sa scriem scrisori, cereri, plangeri”. Cam in acest fel s-a derulat toata perioada dinaintea asa-zisului proces.

In tot acel timp, Andrei si Eudochia aveau voie sa vorbeasca doar in ruseste si in niciun caz despre dosar: „daca vorbeam in romana se termina intrevederea. Pana la asa-zisul proces, noua ne era interzis absolut sa vorbim in romana, numai in rusa, si sa nu discutam despre caz”.

In primele luni dupa arestare, detinutii nu au avut voie sa faca baie desi erau plini de paduchi si plosnite, initial n-aveau dreptul nici la plimbare, iar regimul zilnic cuprindea: 200 g apa calda si 100 g paine veche- dimineata, 300 g apa calda si 100 g paine la pranz si 200 g apa calda, 100 g paine si 150 g mamaliga nefiarta, seara.

Mai mult, prizonierii au fost izolati imediat dupa arestare si „intoxicati” cu informatii. Li se spunea mereu „veti fi impuscati in curand”, „toti ceilalti au fost impuscati”.

Practic, ancheta urmarea sa dovedeasca ceea ce fusese afirmat de procurorul-sef al Transnistriei inainte de proces: detinutii se faceau vinovati de acte de terorism impotriva Republicii Moldovenesti transnistriene.

Cusca din sala de festivitati

In 1993 a inceput asa-zisul proces, in sala de festivitati a uzinei Kirovet din Tiraspol. Detinutii erau adusi cu lanturi la maini si la picioare, erau tinuti in custi metalice si paziti de 150 de soldati. Multimea striga „teroristii” si cerea pedeapsa capitala, dar ei reusisera sa-si faca un tricolor mic, din hartie si raspundeau cu „noi suntem romani”.

Ilie Ilascu a primit pedeapsa ceruta de multime, dar in final a fost gratiat. Ceilalti au fost condamnati la ani grei de puscarie. Ivantoc si Petrov-Popa au primit cate 15 ani. La scurt timp dupa ce sotul sau fusese arestat, viata Eudochiei s-a schimbat radical. Intai a fost obligata sa paraseasca Tiraspolul.

Reporter: S-au facut presiuni si asupra dumneavoastra. Ati fost amenintata cu moartea?

Eudochia Ivantoc.: A fost o perioada... traiam pentru ziua de azi. Ma alungau, imi ziceau daca nu pleci, te impuscam si pe tine ca si pe sotul tau. O jumatate de an am rezistat, mai mult nu am putut. A fost foarte greu, ma ocoleau toti colegii. La serviciu nu vorbea nimeni cu mine. De multe ori imi spuneau in fata: „o sa te impuscam oricum!”. De multe ori eram amenintata.

Rep.: Va lasau sa-l vizitati, sa-i trimiteti pachete?

E.I.: In primii ani mergeam la el cu produse si ziceau sa vin saptamana viitoare. Ma lasau cand doreau ei. Alteori imi ziceau la ce-ti mai trebuie intrevedere ca oricum va fi impuscat. Asta pana la asa-zisul proces de judecata. Apoi ne permiteau sa-i vizitam la 3 luni, la jumatate de an sau asteptam pana semneaza Smirnov.

Rep.: De ce ati apelat la „amenintarea” cu paduchii?

E.I.: Rar imi permiteau sa-i schimb hainele. Dar am strans toti paduchii de pe haine si i-am dus lor si am zis ca-i pun pe birou, ca-i torn in fata daca nu fac ceva. I-am pus intr-un borcanas si am zis vi-i las pe dumneavoastra ca sa vedeti ce inseamna asta. Apoi au facut un pic de dezinfectie, l-au schimbat...

Rep.: Cum erau drumurile de la Chisinau pana la inchisoare? Exista pericol sa fiti impuscata.

E.I.: Ne-a pazit Dumnezeu. Mergeam cu sotia lui Tudor Petrov, era mica fetita lor. Trebuia sa mergem de la Tighina la Chisinau si nu era transport, trebuia sa mergem pe jos vreo 10-15 km, daca nu mai mult. Ajungeam apoi la autostrada si de acolo luam ocazie. Am legat o batista alba pe care o purta fetita, ca sa nu ne impuste, ca erau lupte. „Este tara mea si vom lupta pentru a o elibera”

Rep.: L-au batut si in ziua eliberarii...

E.I.: Frecvent se intampla. Le-a spus si in fata eu pe voi nici in vis nu va recunosc ca Republica. Este tara mea si noi vom lupta pentru a o elibera. Asa e firea lui. Chiar au intrat si in celula, i-au distrus catusele la maini, de foarte multe ori.

Si totdeauna cand se intampla ma straduiam sa scriu la toate instantele ca sa intervina cineva, pentru ca puteau intra doar organismele internationale. De la Chisinau nu reauseau sa ajunga. A facut de trei ori greva foamei. Era slabit, nu mai avea puteri. A intervenit si Crucea Rosie si eu sa-l convingem sa renunte.

Rep.: Ei foloseau metode de presiune ca sa-l convinga sa renunte la greva foamei?

E.I.: L-au mutat chiar in carcera, numai asa in pielea goala, pe frig, iarna, ca sa renunte. Ultima data a fost transferat la alt penitenciar. I s-a luat tot ce inseamna sursa de informatie si ii spuneau numai ce doreau ei sa-i spuna. Apoi am reusit sa-i duc un radio mic. Il maltratau psihic si-l aduceau la o stare...

Toti anii astia a fost terorizat, dar le-a spus eu pe voi oricum nu va recunosc si voi lupta pana la urma pentru eliberarea tarii. Si in ultima zi a fost batut. Chiar si in ziua eliberarii...

Rep.: Ati facut si dumneavoastra greva foamei...

E.I.: Am facut si noi, sotiile, greva foamei, pentru ca pe Andrei l-au adus la un moment dat la o stare grava. Apoi noi, sotiile, am iesit in piata si am stat acolo doua saptamani pana sa ajunga un medic sa-l consulte si sa intervina sa nu fie agresat.

Rep.: A vorbit cineva cu dumneavoastra cat timp ati stat acolo?

E.I.: Au discutat cu noi toti oamenii cu suflet, oficialii nu, pentru ca nu le convenea ca noi sa stam in fata Guvernului. Era ziua Independentei, 27 august, si 31 august, Ziua Limbii Romane, dar nu s-au onorat manifestarile, toti artistii au fost solidari cu noi. Toti ne-au sustinut. A fost un soc pentru cei de sus.

Rep.: Ati fost la toti presedintii Moldovei.

E.I.: La toti presedintii absolut, la toti guvernantii, si imi spuneau ca nu au nicio putere sa intervina. De fapt stiam ca suntem sub papucul Rusiei si acum. Am mers pe la toate bisericile, plangeam, ma rugam si a doua zi o luam de la inceput. Am scris, cred, in toate statele lumii. Atunci, el avea 31 de ani, eu 29. Eram casatoriti de 8-9 ani.

Acum nu ne vine sa credem ca a ramas tineretea in spate. Am stat mai mult despartiti decat impreuna. E foarte trist.

Dreptate la CEDO, dupa 12 ani

Dupa 12 ani in care oficial au fost considerati „teroristi” cei din grupul Ilascu au simtit, aparent, mireasma dreptatii.

In iulie 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a pronuntat o hotarare prin care se constata ilegalitatea detentiei cetatenilor romani Andrei Ivantoc si Tudor Petrov Popa si cere autoritatilor moldovene si ruse sa ia masurile necesare in vederea „eliberarii imediate a acestora”.

Sentinta a fost considerata drept un succes rasunator, dar din pacate cei doi patrioti romani au ramas dupa gratii. Cu toate interventiile si demersurile, decizia CEDO a fost sfidata, iar Andrei Ivantoc si Tudor Petrov Popa si-au executat chiar si ultima zi de pedeapsa. Ivantoc a fost eliberat sambata trecuta. Dar, nici in primele ore de libertate nu s-a bucurat de un tratament mai bun.

De acesta data, „vina” lui a fost nerecunoasterea autoritatilor transnistriene. Protestul lui Ivantoc a socat multimea care-l astepta: a fugit spre pamantul pe care s-a nascut si pentru care a sacrificat 15 ani din viata. Convingerile sale l-au costat o noua umilire si inca o bataie crunta. Dar nici aceasta experienta nu a reusit sa-l schimbe.

Nu regreta nimic si ar face oricand la fel. Acum vorbeste degajat despre intreaga tragedie, nu-si plange de mila, ci doar se scuza ca dupa 15 ani „intre patru pereti” cam are probleme „cu vorba”.

„Tot acelasi pas l-as face”

Reporter: In primul rand, cum va simtiti?

Andrei Ivantoc: Prima zi a fost foarte trista. Dupa ce m-au adus incoace am mers la doctor si mi-a prescris sa stau culcat. Nici acum nu m-am obisnuit, doar asa, incetul cu incetul.

Rep.: Va mai ganditi la momentele din 2 iunie 1992?

A.I.: A fost trist, sa intorci istoria inapoi... n-o intoarce nimeni.

Rep.: Ati face la fel?

A.I.: Nici nu m-as gandi, tot acelasi pas l-as face, inca o data. Regret doar ca nu s-a facut nimic. Nu s-a facut dreptate si in momentul de fata continua tot in asa mod.

Rep.: Ce s-a intamplat de fapt sambata trecuta?

A.I.: Am iesit din celula, m-au intalnit doua doamne de la OSCE. Dupa ele erau trei indivizi cu camere. I-am rugat sa opreasca camerele, sa nu ma filmeze. Mi-au promis ca va fi totul bine. Dupa aceasta s-a inceput, a iesit careva domn, mi-a citit ca sunt persoana non-grata. Eu am refuzat sa recunosc toate faradelegile astea.

Am spus ca sunt cetatean al Republicii Modova, nu recunosc asa numita Transnistrie, nu recunosc sentinta aceea data de ei si am spus ca am dreptul sa ies ca orice cetatean, sa merg unde vreau, sa traiesc unde vreau. Dupa aceea le-au dat comanda sa ma doboare, sa ma suceasca.

Rep.: Va lasau sa vorbiti in romana cu sotia, sa primiti ziare si carti romanesti?

A.I.: La inceput nu, doar dupa 2003, dupa ce am stat ultima data la greva foamei. Nu mai tin minte cat, ca de foarte multe ori am stat in greva. A venit de la OSCE si Crucea Rosie, m-au ajutat sa mi se permita produse, ziare si carti in romana. Si totusi, in 2006, mi-au luat ultima carte si nu mi-au dat-o nici azi.

O perioada, daca trimiteam ceva scris in romaneste nu ne mai dadeau voie sa scriem. In ultimul timp ne lasau. Dar cand erau gardienii la intrevederi ne spuneau sa vorbim in ruseste, sa inteleaga si ei ce spunem.

„Nu te poti deprinde cu viata”

Rep.: Am inteles ca aveati un tricolor sub perna...

A.I.: Am avut chiar pe perete un tricolor.

Rep.: Cea mai grea amintire?

A.I.: Nu stiu ce sa va spun. Nu ma gandesc la nimic. Nu ca imi pare rau, v-am spus ca daca ar fi sa se intoarca totul din nou, as merge tot pe aceeasi cale. Am fost izolat, am fost dezbracat la pielea goala iarna, in carcera. Fara incalzire, nici geam nu era. Cum era dispozitia, ma bateau. Ne-au ridicat pe 2 iunie 1992 si au facut ce-au dorit. A fost neplacut.

Rep.: Ati simtit solidaritatea din Romania?

A.I.: Din partea Tarii Romanesti a fost facut tot ce a fost posibil. Multumesc tuturor fratilor de peste Prut, de buna credinta. Sa dea Dumneazeu sa aveti parte numai de bine.

Rep.: Ce veti face in continuare?

A.I.: Nu stiu ce voi face, inca nu mi-am facut nici acte. Mai mult am fost pe la medici si mai mult am stat sa ma calmez oleaca. Nu am apucat nici sa vad mare lucru. Orasul Chisinau e verde si frumos, sunt ceva schimbari, in rest, in sate si comune e tristete totala.

Rep.: Cu Tudor Petrov-Popa ati vorbit?

A.I.: De doua zile a iesit din carcera, e totul trist, nu te poti deprinde cu viata. Am ramas cu receptorul in mana mult timp si cu gandul la povestea halucinanta a unor eroi adevarati. Apoi mi-au venit in minte franturi din povestile cu batai, tortura, agresiune psihica. In total, peste 5.470 de zile in care Ivantoc n-a cerut clementa nici macar o data. Nu si-a cerut iertare, nu s-a supus.

El, ei ripostau doar printr-un tricolor si trei cuvinte „noi suntem romani”. Astazi, Ivantoc ar repeta oricand frazele rostite din cusca, dar din pacate nu prea are cui. Sotia sa, Eudochia, spune ca dupa ziua de sambata, la Chisinau s-a lasat tacerea. O tacere la fel de dureroasa ca si tratamentul aplicat in beciurile transnistriene.

Poate ca Ivantoc a avut dreptate cand scria in a 77-a zi de greva foamei: „am facut ceea ce am putut face, am gandit ca jertfa nostra trebuia tarii, dar m-am inselat”.

Si totusi, ar face oricand, la fel.

Tacere peste rana din suflet Practic, lupta celor doi pentru apararea unor drepturi elementare nu s-a terminat. Ar putea urma un nou proces din cauza efectelor bataii de sambata trecuta. Dar, pe langa asta urmeaza perioada de recuperare si reintegrare a lui Andrei.

Ori, nici macar acum, dupa un deceniu si jumatate de detentie, din pacate, Ivantoc nu se bucura de atentia si respectul pe care il merita. Sotia sa, Eudochia, spune ca: „speram sa fie totul bine, nu vom putea niciodata uita ce a fost, rana va ramane in suflet. Andrei nu s-a obisnuit inca, dar isi va reveni curand si se va integra.

Vom vedea cum vom proceda cu incidentul de sambata, dar nu vom lasa asa pentru ca prea dureros a fost. Dar la noi s-a lasat o tacere. Dupa ziua de sambata, nimeni nu se intereseaza cum se simte Andrei, daca trebuie facut un tratament, absolut nimic.

Asa ca, pe aceasta cale vreau sa multumesc tuturor romanilor din tara, de peste hotare, care ne-au sustinut, ne-au trimis scrisori de incurajare”.

Comotie cerebrala, multiple vanatai... Eudochia Ivantoc spune ca sotul ei e „inca obosit. A facut comotie celebrala, are multiple vanatai. Eu parca eram intr-un soc atunci. Totdeauna gaseau cate ceva, fie ma opreau sa trec asa zisul hotar, fie ajungeam acolo si se schimba ceva, ma intorceau. Ma asteptam la surprize, dar nu sa procedeze in felul asta, asa barbar”.

Sotia patriotului roman a povestit ca inainte cu doua zile sa fie eliberat i-au fost trimisi diferiti soli cu mesaje-capcana: „vreo doua zile la rand l-o luat, ba la unu noapte i-au zis pregateste-te, ca noi te transferam la alt penitenciar, ba pregateste-te ca te ducem undeva. A fost terorizat pana in ultimul moment, fizic si psihic.

In toti anii astia, Andrei imi spunea la intrevederi ca a fost amenintat in nenumarate randuri ca nu-i vor permite sa iasa viu de acolo”.