Are dreptate. “Nu trebuie sa ne miram de halul in care a ajuns lumea. Intrat in huzureala epocii contemporane, populismul de stanga sau dreapta a reusit sa anihileze orice incercare de promovare a oamenilor care pot fi repere valorice”, zice Theophyle. Dar treaba sta in picioare nu numai la noi, ci si in Europa si in lume, noteaza Dan Popa pe blogul lui.

Nu mai ai economisti de calibrul celor care au “rezolvat” crizele anterioare. Acum ai institutii. Care nu au vazut ca vine criza, dar pot explica dupa ceea ce s-a intamplat. In 2009 se dadeau asigurari ca totul va reveni la normal intr-un an, ca lumea va fi aproape iarasi ce-a fost. Acum tot ei ne spun ca nimeni nu avea de unde sa stie ca va veni al doilea val al crizei. Se iau decizii pripite care nu au cum sa duca nicaieri pe termen lung. Se amana decizii radicale, in speranta ca se va intampla ceva si problemele se vor rezolva.

Drama a pornit de la nesabuinta sau lacomia unor banci. S-a rezolvat aceasta problema? Nici vorba. S-a ajuns la ceea ce e mai rau- insolventa de stat. S-a remediat acest lucru in asa fel incat pe viitor sa nu mai ajunga vreo tara intr-o asemenea situatie? Sa fim seriosi. Problema nu e doar la nivel local, ci a capatat arii mondiale.

In lume au existat sute de falimente de stat. Am invatat ceva din asta? In fond, imprumuturile de stat nu au aparut acum, o data cu criza. Se faceau bine mersi si in epoca medievala, Italia fiind una din tarile-campioane la astfel de instrumente. In secolele 16-17, Olanda a „rafinat” acest tip de imprumuturi, instituind pentru prima data un control public al acestor imprumuturi si aducandu-le mai aproape de modul in care le stim astazi. In Anglia medievala, Parlamentul se ocupa de venituri, in vreme ce cheltuielile publice erau la discretia Regelui.

Pentru cele mai multe tari din Europa modernă timpurie, împrumuturile publice erau in mare masura limitate la avansurile pe termen scurt obtinute de la bancheri (luate de regula de la italieni). Printii medievali sau monarhii nu aveau alt acces la finanţare si acceptau sa se imprumute frecvent la rate ridicate ale dobânzilor.

În unele cazuri, aceste credite au fost contractate de la bancheri cu reşedinţa în afara jurisdicţiei monarhului, binecunoscute fiind creditele luate de britanici de la bancherii din Italia cu ajutorul carora a fost finantat Razboiul celor 100 de ani (1337-1453). Principalul dezavantaj al respectivelor imprumuturi erau costurile mari; istoricii vorbesc de rate ale dobanzii de 50% pe an, ceea ce ne aminteste de perioada 1994 din Romania “democrata” .

Mai era o forma de imprumut, semi-public. Sefii cetatilor ii obligau pe cei cu averi mari sa se imprumute in numele lor. Statul lua creditele, iar latifundiarii (sa le spunem mogulashii vremii) plateau dobanzile. In conturile nationale, totuil era ok, numai ca de la o vreme, pentru a evita asemenea credite, mogulashii isi ascundeau averile sau si le mutau in alte jurisdictii fiscale.

Si a mai aparut o mizerie. Cand domnitorii vedeau ca nu mai au de unde plati, li se inventau bogatilor diverse culpe penale pentru a li se confisca averea. Cu o parte isi achitau datoriile iar cu ce ramanea, garantau pentru noi imprumuturi. Ca sa dau numai un exemplu, expulzarea evreilor din Anglia de către Edward I a permis confiscarea proprietăţilor lor şi contractarea de noi imprumuturi. In mod similar, Filip al IV al Franţei în 1307 a dizolvat Cavalerii Templieri (masonii de azi), iar Coroana franceza a împrumutat sume semnificative in baza garantiilor luate cu japca de la masoni.

• Inovaţii în îndatorarea Statelor

Primele inovatii au venit de la italieni. Prin 1262, cand Venetia era in prag de faliment, iar Banca lui Trichet nu exista inca pentru a negocia bailoutul, Marele Consiliu Venetian a decis sa aloce toate incasarile din accize pentru achitarea datoriilor. În sec 14, guvernul veneţian a luat din ce în ce mai multe masuri pentru a rambursa datoriile, creand pentru prima si intaia oara o piaţă secundară pentru datoriile sale. Proprietarii datoriei guvernamentale puteau vinde creditele de către părţi terţe cu un anumit discount.

Precedentul Olandez

Olandezii ne-au dat noua nu numai “dutch disease” invocat intr-o vreme de profesorul Daianu, ori morile de vanturi sau ING-ul, ci si primul sistem modern de control legislativ al datoriei publice. Targurilor locale li s-a permis in urma unor reforme fiscale sa imprumute bani la dobanzi joase, pe termen lung. Aceasta „revolutie” avea in spate o chestiune foarte simpla: apărarea de o posibila invazie militară din Franţa. Împăratul habsburg Charles V se certase prin 1500 (pentru pretentiosi, 1520) cu Franţa, ceea ce a necesitat cheltuieli militare considerabile in vederea constituirii unor rezerve.

Citeste alte amanunte aici

Iniţial, atunci când veniturile s-au dovedit insuficiente pentru a acoperi cheltuielile, monarhia habsburgică a împrumutat fonduri de pe piaţa monetară la rate care au variat de la 6,25 la sută pana la 15 la suta pe an. In 1522, căutând un mijloc alternativ de finanţare, Charles V a convins mai multi apropritari sa cumpere titluri garantate de autoritati, purtatoare de randamente frumoase.

Ca urmare a dificultăţilor cauzate de revolta targurilor olandeze, Statul a suspendat plata datoriilor pe scurt în 1575, dar a marit semnificativ nivelul de impozitare pe cap de locuitor. Hart (1997) si altii confirma ca cetăţenii olandezi au fost impozitati mai mult decât omologii lor francezi şi britanici.Experienţa cu împrumuturile publice din Olanda au arată că un ansamblu de mici targuri au fost în măsură să stabilească o mai mare credibilitate ca un debitor cum era formidabila monarhia habsburgică.

Anglia

Anglia a fost un caz mai special. De regula se imprumuta pe termen scurt de la bancheri, dar atunci cand o facea pe maturitati mai mari se obligau sa faca reforme. Garantau cu veniturile viitoare din taxe, pe care se obligau sa le colecteze eficient. După cum am citi prin Fryde şi Fryde (1963), accesul pe termen scurt împrumuturi pentru monarhi a fost mult facilitat de faptul că de la sfârşitul secolului al XIII-lea, Edward a avut stabilit un sistem unificat de colectare a veniturilor vamale. Mai mult decât atât, Anglia a avut incasari abundente datorită veniturilor din taxele vamale la exportul de lână pe continentul european. Despre Razboiul de 100 de ani am mai scris, iar in cazul altor monarhi cum era celebrul Henry al VIII-lea, confiscarea proprietăţilor bisericeşti si a bunurilor unui grup de oameni instariti s-au dovedit a fi un mijloc „convenabil” de evitare a crizei financiare.

PS : Exceptional si acest text al lui Theophyle.Am mai retinut de azi si o veste trista. Parintele Papacioc a murit, D-zeu sa-i aseze sufletul intre cei drepti.

Citeste si comenteaza pe blogul lui Dan Popa