Am participat între 16 și 18 noiembrie a.c. la mai multe evenimente dedicate centenarului Monicăi Lovinescu, organizate de IICCMER la Fălticeni. Calitatea pregătirii și a participării mi s-a părut entuziasmantă.[1] Mai multe filme au completat palmaresul vorbitorilor: „Cazul inginerului Gheorghe Ursu”, „Război pe calea undelor”, „Metronom”, „Libertate”. Au fost vernisate două expoziții.
Evocat în contextul centenarului, alături sau doar cu jumătate de pas mai în spate, a fost postul de radio Europa Liberă unde Monica Lovinescu și Virgil Ierunca susținuseră, timp de circa 30 de ani, emisiunea „Teze și antiteze la Paris”. Liviu Tofan, fost director adjunct al secției române a postului de radio, co-regizor al filmului „Cazul inginerului Gheorghe Ursu”, a vorbit despre colegii săi din München și a lansat a treia ediție a cărții sale Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990. Domnul Tofan, cu autoritate prin trecut și prin discurs, a adus în discuție și cancerele galopante cu care au sfârșit trei directori ai Europei Libere. Au pierit, fără șanse în fața bolii necruțătoare, Noël Bernard (la 56 de ani), Mihai Cismărescu (la 66 de ani) și Vlad Georgescu (la 51 de ani).
Opinia publică a îmbrățișat pe larg teza uciderii lor de Securitate folosindu-se o substanță radioactivă. Această explicație a fost dată de Mihai Pacepa în cartea lui Orizonturi Roșii. Desigur, principalii ei contestatari au fost angajații de altădată dată ai Securității.
În opoziție cu ideea larg răspândită promovată de Pacepa, Liviu Tofan, un martor al evenimentelor, a arătat ceea ce aș numi „precauție epistemologică”. În cartea sa și în dezbaterea de la Fălticeni a explicat că serviciile de pază americane cercetaseră birourile secției române din sediul Europei Libere și nu descoperiseră vreo urmă de radiație remanentă. Nu au găsit urme de iradiere nici în corp. Susținerea unui ofițer de securitate din dosarul lui Vlad Georgescu, că măsurile luate de „ei” au avut efect, putea fi o simplă laudă. Concluzia: de vreme ce nu există nicio probă a iradierii lui Bernard, Cismărescu și Georgescu, ipoteza iradierii trebuie eliminată.
Din sală a fost amintită, cu rol de contraargument, uciderea fostului agent rus defectat în Anglia, Aleksandr Litvinenko. În anul 2006, Litvinenko a murit intoxicat de FSB cu poloniu 210.
Cum a murit Litvinenko
Cu privire la asasinarea lui Litvinenko, deja amintit, sugerez lectura unui material care se ocupă de problematica de drept a acțiunii criminale a agenților Rusiei, dar descrie pe larg și faptele (aici). Agenții ruși i-au pus lui Litvinenko în ceai poloniu 210, un izotop radioactiv care eliberează în loc de neutroni, particule alfa (doi protoni, doi neutroni). Aceste particule grele nu pot străbate pielea. Pentru a fi letale, trebuie să ajungă în corp – posibil, întrucât poloniul 210 este solubil. Fostul spion rus a fost contaminat prima oară la mijlocul lunii octombrie 2006, s-a simțit rău, însă apreciindu-se că porția ajunsă în corpul lui Litvinenko a fost prea mică, a fost vizitat de alt agent FSB. După ce a băut ceașca de ceai cu a doua porție de poloniu 210, pe 1 noiembrie 2006, Litvinenko a mai trăit 23 de zile. Un cancer generalizat i-a distrus măduva oaselor.
Este oare imaginabil ca Securitatea română să fi folosit un astfel de material? Desigur că serviciile de informații din URSS și România păstrau legături „intime”. Când Nestor Rateș se întâlnise cu Pacepa înainte de a pleca la München pentru preluarea postului de director, generalul îi vorbise despre încercarea Securității de a aduce de la Moscova instalații de iradiere portabile (aici). Desigur că și URSS era interesată să „testeze” otrava ei radiologică. Desigur că Ceaușescu era gata să plătească oricât ca să-și pedepsească adversarii „impetinenți”. Având în vedere până unde se ajunsese cu supravegherea Europei Libere chiar din München, preocuparea pentru spațiul de viață și pentru obiceiurile angajaților, ținând cont de virulența amenințărilor de dinainte și de după difuzarea Orizonturilor Roșii, considerând cât de mică este probabilitatea ca trei directori să se păpădească unul după altul de cancer galopant, pe post (doi sub 60 de ani), ipoteza uciderii prin iradiere (a unuia, a doi, a toți trei) este foarte rezonabilă. Identificarea cauzei, a plutoniului 210, este sofisticată, se face prin analiză spectroscopică (și nu cu banalele contoare Geiger folosite la München). Conducerea postului de radio a făcut investigații mediocre.
Singura cale posibilă de a afla, astăzi, „adevărul adevărat” despre eventuala asasinare a lui Bernard, Cismărescu și Georgescu ar fi o mărturie miraculoasă sau o urmă indirectă. Cel mai probabil, operațiile ultra-secrete nu se înregistrează în dosarele de la CNSAS. În documente, ofițerii de securitate nu-și asumă „nici măcar” torturi și violențe, cel mult șantaje, amenințări și eufemisme privind reprimarea.
În concluzie, rigoarea care exprimă precauție epistemologică nu constă în eliminarea unei ipoteze. Ci la continuarea investigării ei aprofundate la capătul căreia să se poată stabili nu faptele ca atare (căci astăzi mai curând este imposibil), ci cât de rezonabilăeste explicația propusă. Informațiile pe care le avem despre contextul evenimentelor, despre posibilitățile de a duce la capăt amenințarea repetată de la București, privind satisfacția exprimată de ofițerii de securitate când comunicau „succesul” lor[2] fac, împreună, ipoteza omorârii succesive a directorilor de la München prin iradiere cu un material fisionabil cu proprietăți speciale (precum poloniu 210) cât se poate de credibilă[3].
Câteva cuvinte despre interpretarea postumă a cărții lui Mihai Pacepa, Orizonturi roșii
Cu ocazia dezbaterii de la Fălticeni au fost făcute câteva comentarii sarcastice, unele chiar cu un fel de dezgust (mi s-a părut) față de cartea publicată de Pacepa în Statele Unite, în 1987, Red Horizon: The True Story of Nicolae and Elena Ceausescus' Crimes, Lifestyle, and Corruption, tradusă și citită la Radio Europa Liberă în limba română.
Importanța dezertării lui Mihai Pacepa la americani, ofițerul cu cel mai înalt rang din cadrul întregului de sistem de represiune comunist, este mult prea evidentă. Ea a fost subliniată de multe ori, de lideri politici americani și de șefi ai serviciilor de informații. Pacepa a dat o lovitură întregului „imperiu al răului”. După lansarea cărții Orizonturi Roșii, Nicolae Ceaușescu și-a pierdut pentru totdeauna credibilitatea în Occident. Sunt merite inestimabile. Să investigăm astăzi dacă Mihai Pacepa a făcut sau nu poliție politică, pentru a ne ghida atitudinea față de el, mi se pare ridicol[4]. Cum să nu fi făcut (el și, culmea, Iulian Vlad, căruia Colegiul CNSAS s-a obosit să-i dea o adeverință de colaborare)? Nu avem nevoie de cercetări ca să știm ce era indispensabil unui angajat al sistemului de opresiune pentru a ajunge la vârf. În cazul lui Mihai Pacepa primează rolul său în slăbirea „imperiului răului”. Pentru acest merit, eu mă gândesc la Pacepa cu recunoștință. Mi se pare firesc ca și alții să simtă la fel.
Cum să privim însă la cartea Orizonturi Roșii? Am auzit în mai multe cazuri, inclusiv la Fălticeni, comentarii acide, de la „este plină de minciuni” până la „nu trebuie să crezi niciun cuvânt”. Am perceput și un fel de dispreț superior față rândurile care în anii 1980 răzbunau o populație strivită de umilință.
Interpretarea denigratore a cărții reclamă inadvertențe între ce povestește Mihai Pacepa și faptele cunoscute. -Citeste continuarea articolului pe contributors.ro
