Trei etaje, filmul din anul 2021 al lui Nino Moretti, unul dintre cei mai respectați și titrați cineaști italieni de astăzi, își afă punctul de plecare al scenariului, scris de același Nanni Moretii în colaborare cu Federica Pontremoli și Vala Santella, în romanul omonim al lui Eskhol Nevo. Un scriitor israelian la rându-i situat sub semnul excelenței.
În 2015, atunci când Trei etaje a văzut lumina tiparului (romanul a apărut și în românește, la editura bucureșteană Humanitasi), Eskhol Nevo a declarat că a fost inspirat de camusianul La Chute și de In the air, tonight, unul dintre marile hituri ale lui Phil Collins. Urmărind adaptarea sa cinematografică (toată acțiunea este mutată în Italia, cele trei familii ale căror povești întunecate și întrepătrunse sunt relatate în roman locuind într-un bloc de lux din cartierul Prati, unul dintre cele mai elegante din Roma), pe mine, profesor de Literatură franceză, gândul m-a dus la romanul Les Thibault. Romanul fluviu, cîndva celebru, astăzi uitat al lui Roger Martin du Gard. Asta s-a întâmplat, poate, și datorită felului în care același Nino Moretti, excepționalul interpret al judecătorului Vittorio , își concepe și pune în pagină personajul. Care, în calitate de tată al băiatului cu probleme Andrea (Alessandro Sperdutti), se poartă mult mai dur cu acesta decât o făcea Oscar Thibault cu fiul său, Jacques. Vittorio are o voluptate cvasi-maladivă a făcutului dreptății, a respectării legilor, a trimiterilor în judecată chiar și atunci când nu este cazul. Trauma suferită din această cauză de fiul său, Andrea, în copilărie explicând multe.
În filmul lui Moretti, de la Andrea pornește totul. Urcat băut, poate că și drogat, la volanul autmobilului său, tânărul comite un grav accident de mașină. Soldat, din fericire, cu o singură victimă. De la moarte scapă ca prin minune Monica, tânără femeie însărcinată (Alba Rohrwacher) care locuiește la etajul al doilea al casei. Monica e veșnic aflată în așteptarea soțului plecat la muncă și consistent și maladiv bântuită de temerea unei iminente îmbolnăviri de Alzheimer. Asta în vreme ce ceilalți locatari – Lucio (Riccardo Scamarcio) și Sara (Elena Lietti) ce ocupă etajul 1, Vittorio (Nanni Moretti) și Dora (personaj în care Margherita Buy face un rol de referință) care trăiesc la etajul al treilea, plus cuplul de bătrâni în grija căruia Lucio și Sara își lasă foarte adesea fiica, un copil pe nume Francesca, apar la ferestre și mai apoi în stradă. Fie din curiozitate, fie pentru a da o mână de ajutor, fie pentru a vedea cum și dacă își pot ajuta/pedepsi fiul.
Destinul lor pe o durată de zece ani, ani în care se și întâmplă, se și schimbă multe, destin împletit, firește, cu cel al altor personaje, unele toxice precum Charlotte (Denise Tantucci), este înfățișat și emoționant, și sensibil, uneori, poate, cu un exces de zahăr vanilat, însă fără excese de tehnicalități, de filmul lui Nanni Moretti. Au fost voci care l-au acuzat pe regizor că și-ar fi plasat filmul în vecinătatea telenovelei, au fost și opinii care au apărat felul în care Moretti a izbutit să nareze și să împletească și tragic, și comic, și tragi-comic povești de viață. Viață a cărei dominantă se dovedește a fi singurătatea. Care nu ține cont de nici un fel de contract de căsătorie.
Relația din cuplul Lucio-Sara se fisurează din pricina încăpățânării cu care bărbatul încearcă să lămurească o poveste. Care altora le pare cum nu se poate mai clară și defel nocivă. Vittorio moare, fapt ce devine pentru Dora șansa găsirii propriului său drum și a reconcilierii cu Andrea. Monica pleacă de acasă, obosită de perpetua absență a soțului Giorgio (Adriano Giannini) și de prezența teroristă a corbului (semn rău, firește). -
