Trecând peste butada "Războiul este un loc în care tinerii, care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid" atribuită lui Erich Hartmann[1], violența maximă ascunde și mari afaceri care presupun transferul unor valori fabuloase.
Putem avea în vedere o seamă de cheltuieli care se consumă în pregătirea „activității” nu numai pe tranzacții cu armament și muniții sau activități specifice structurilor militare, ci și pe multe altele. Între acestea se numără inclusiv plata mass media pentru „mesajul orientat”, a persoanelor din tabăra adversă dispuse a săvârși acțiuni sau să aibă atitudini care să folosească plătitorului etc. Un loc aparte îl ocupă „plata acceptării precum și aceea a abținerii” terților pentru a nu-și manifesta poziția cu privire la conflict.
Mai departe, mercenariatul ca demers violent (individual sau de grup) în serviciul unui terț (stat sau grup politic, administrativ, economic etc.) nu reprezintă o noutate. Istoria prezintă nenumărate exemple. Există mențiuni asupra fenomenului care este prezent încă din antichitate (luptătorii „medjay” din rândul triburilor nubiene folosiți de Faraonul Ramses al II-lea în sec. XII, i.d.Cr.)[2].
Lefegiii, așa cum erau mercenarii cunoscuți în spațiul românesc, însoțeau pe domn sau pe cei care îi plăteau pentru diverse servicii care presupuneau violența și utilizarea armelor. Ei puteau ajuta la cucerirea tronului sau la menținerea pe tron și tot ei erau cei care uneori se ocupau de strânsul dărilor ș.a.m.d. Lucrurile se petreceau în mod similar în areale geografice europene și nu numai.
Evenimentul istoric care a dus la trecere în umbră a mercenariatului a fost Revoluția Franceză, cea care a adus ridicarea maselor la luptă, acțiune care făcea din fiecare cetățean un luptător și care a adus conscripția, adică serviciul militar obligatoriu. Statutul luptătorului cetățean devenea un titlu de noblețe, iar cultura, artele în mod special preamăreau atitudinea, statura morală a celui care punea mâna pe armă și își risca viața pentru apărarea conaționalilor și pentru salvgardarea patriei. „Liberté, égalité, fraternité” aducea la 1792 și votul universal (cu limitările specifice).
În secolul următor, caracterizat de afirmarea națiunilor-stat, dar pe fundalul unor confruntări tot mai sângeroase, apar și formele de limitare a violenței, de angajare a răspunderii pentru aceasta. Statele creau organizații în care se recunoșteau ca subiecte de drept internațional acele entități capabile de diplomație (instrumentul diplomatic de putere), cele care să aibă justiție menită să garanteze funcționarea statală, să aibă armată condusă și funcțională pe bază de norme etc.
În acest nou context, mercenariatul avea să primească „lovitura de grație” nu mult timp mai târziu.
Textele convențiilor de le Geneva referitoare la protecția vieții și cele de la Haga referitoare la instrumentele și modalitățile de purtare a războiului au în vedere violența controlată și aflată în răspunderea statelor. Lucrul se baza pe „confiscarea” dreptului la violența de la cetățean și pe acțiunea „în compensație” a statului (instrumentul militar de putere). Degetul de pe trăgaciul armei este acela al statului. Acest aspect ne face să vedem că semnatarii acordurilor (statele/țările) admiteau ca fiind „valabilă” violența exercitată doar de structurile investite de stat cu prerogativele acțiunii de acest gen.
În continuare însă există o seamă de „lucruri de făcut” care mențin piața serviciilor specifice asemănătoare „manu militari”. Atât în timp de război, cât și pe timp de pace sunt mai ieftine și mai operative soluționări ale unor astfel de situații. Acest fenomen a dus la apariția și dezvoltarea unor agenții de securitate cu profil special. ”Societăţile militare private sau companiile militare private se pot defini ca întreprinderi comerciale cu capital privat, care oferă, în totalitate sau parţial, servicii ce, în mod obişnuit, ţin de securitate şi apărare”.[3]
De alfel conform documentelor oficiale încheiate în țările pe teritoriul cărora se întemeiază aceste societăți militare private, ele au ca obiect de activitate prestarea unor servicii de pază și protecție, de consiliere specifică, de transport de valori sau materiale cu regim special, de logistică sau de culegere/furnizare de informații pentru diverse entități, inclusiv cele militare care țin de instrumentul militar de putere[4] al statului generator sau al terților care recurg la servicii de gen.
Se înțelege că pentru a presta eficient și profesionist astfel de servicii, entitățile în cauză apelează la serviciile persoanelor care provin din instituțiile de forță.
E vorba de a administra o activitate într-o manieră militară. Această activitate nu presupune desfășurarea de acțiuni ostile, ofensive împotriva civililor, a unor grupuri înarmate și cu atât mai puțin împotriva unor forțe armate constituite în subordinea unui stat.
Și totuși, de ce sunt preferati contractorii, așa numitele armatele de mercenari?
Motivele sunt multiple, probabil cam tot atâtea câte situații contractuale. Mai întâi ar fi costurile care de regulă sunt mai mici decât cu o armată regulată. Apoi operativitatea acțiunilor. Acestea nu se împiedică într-o seamă de pași de natură birocratică sau de sucesiune, interconexiune, condiționare și aliniere instituțională. Pe „circuitul” rezolvărilor specifice pot exista și aspecte „deranjante”, „murdare”, care ar pune într-o lumină defavorabilă componenta statală a instrumentului militar de putere. Nu însă și atunci când e vorba de o activitate privată, desfășurată fără comunicate oficiale, iar rezultatele sunt rapide și de multe ori spectaculoase. Mai mult consecințele vizate pot însemna că „Dacă recursul la societăţile militare private răspunde unei logici raţionale a externalizării misiunilor neluptătoare ale armatei, aceasta este, de asemenea, rezultatul mizelor politice mai puţin mărturisite”.[5]
Contractorul are de regulă un contract limitat. Finalmente funeraliile unui contractor înseamnă altceva decât cele ale unui militar, iar asigurările au niveluri diferite.
Dincolo de obiectivitatea cererii de gen se află și sume impresionante de bani. Departamentul Apărării al SUA a încheiat între 1994 și 2002 aproximativ 3000 de contracte cu societățile militare private pentru o sumă de 300 miliarde dolari.[6] În mai 2013 Business Magazin ne vorbea despre banii din arealul specific care, la nivelul acelei perioade, însemna „O PIAŢĂ DE 100 DE MILIARDE”[7].
Dimensiunile fenomenului au condus și la adoptarea de acorduri specifice respectării drepturilor omului și a legislației internationale. Cu un deceniu în urmă, numărul companiilor private semnatare era de 592[8]. Serviciile oferite s-au diversificat și nuanțat. Cele mai vizibile par să fie structurile înarmate chiar și cu armament greu, serviciile de deminare, colectarea de informații și mai ales cele de instruire. Unele dintre societăți au în dotare și folosință mijloace blindate, ambarcațiuni și platforme de zbor dintre cele mai performante. De regulă acestea se achiziționează pe baza expertizei militare în absența procedurilor greoaie de licitație publică. Serviciile oferite au ajuns la o diversitate și amplitundine greu de descries. Ar fi de amintit cel puțin cele oferite de mijloace mass media în diverse limbi sau intervenții pe cale cibernetică ocazionate de diverse evenimente (v. alegeri etc.) ale unor națiuni.
Cazul activităților Wagner este un fragment reprezentativ. Este de așteptat o dezvoltare a ceea ce se petrece în momentul de față în unele areale geografice din Africa, continent pe care se află în acțiune probabil cea mai mare densitate de societăți militare private. De altfel, de curând ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, susținea că „Ministerul rus al Apărării este pregătit să contribuie la creşterea potenţialului militar al forţelor armate algeriene”[9]
Cu privire la fenomenele mercenariat și servicii de securitate țările au reglementări diferite. Unele interzic și sancționează cetățenii proprii care practică mercenariatul (cazul Marii Britanii, acela al Franței etc.).
Dezvoltările cunoscute de fenomenul societăților de securitate, dar și unele derapaje ale acțiunilor, inclusiv unele condamnări de genul celor petrecte pentru acțiunea BlackWater în Irak, au generat nevoi de reglementare internationale. În anul 2016 Centrul pentru Control Democratic al Forțelor Armate (DCAF), Geneva, Elveția a adoptat și transmis un Ghid legislativ pentru reglementarea companiilor militare și de securitate private de către state.[10]
Între timp s-au extins acțiunile ofensive ale unui nou tip de agresiune, cea cibernetică. Și în această zonă persoane sau structuri implicate par să aibă zone de activitate similare mercenariatului. Este și acesta unul dintre motivele pentru care Jens Stoltenberg afirma în martie 2022 că atacurile cibernetice pot activa prevederile Articolului 5 al Convenției de la Washington, care permite statelor NATO să intervină în apărarea membrilor afectați[11]. Poziția reprezintă o reiterare a sublinierilor prilejuite de adoptarea Conceptului strategic de la Lisabona (2010), dar și de alte summituri NATO. Riscurile de securitate generate de atacurile de natură cibernetică pot provoca pagube și pierderi de vieți omenești în aceeași măsură sau chiar mai mult decât loviturile cinetice. -citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
