A douăsprezecea noapte, piesă scrisă în jurul anului 1600, a însemnat un „nou refugiu în comedie al lui Shakespeare”. Așa nota Haig Acterian în celebra lui monografie Shakespeare. Care la vreo 80 de ani de la apariție încă își mai păstrează din actualitate, deși s-au produs multe progrese în ceea ce privește stabilirea și interpretarea canonului șhakespearean. În A douăsprezecea noapte, după părerea aceluiași exeget‚ câteva dintre temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise și îmbinate într-o singură acțiune. Siguranța meșteșugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o capodoperă”.
Capodopera aceasta, extrem de prezentă pe afișele românești (cred că e cea mai jucată scriere a lui Shakespeare pe scenele din România) are, după cum bine se știe, mai multe titluri, iar respectiva bogăție e departe de a reprezenta (doar) un simplu capriciu. Piesa se mai cheamă Noaptea Regilor (titlul acesta a fost preferat de Andrei Șerban pentru spectacolul montat la începutul anilor ’90 pe scena Teatrului Național din București). Ea se mai numește și Noaptea de la spartul târgului (unul dintre titlurile pentru care a optat Silviu Purcărete, atunci când a înscenat piesa în anul 2004, la Teatrul Național din Craiova). De data aceasta e vorba despre un titlu a cărui semnificație este foarte apropiată de cel devenit cel mai popular căci „noaptea de la spartul târgului” e, conform unei socoteli simple, a douăsprezecea după cea a Crăciunului. E noaptea de Bobotează, noaptea ce marchează sfârșitul sărbătorilor de iarnă. Noaptea în care te desparți, cu oarecare melancolie, poate chiar cu puțină tristețe de ospețe și de sărbătoare și te întorci în cotidian. Noaptea care ar trebui să fie și cea mai veselă, mai plină de peripeții, de umor și de bună dispoziție, tocmai fiindcă, pentru moment, e ultima. Înseamnă punctul culminant al carnavalului. De altminteri, avanpremiera primei montări a textului ar fi trebuit să aibă loc la 6 ianuarie 1602. Din câte se pare, din felurite motive, avanpremiera a fost amânată. În fine, piesa mai deține un titlu, tradus la noi fie Ce doriți, fie Ce ați dori, care iarăși apărea pe afișul spectacolului datorat lui Silviu Purcărete.
Acest Ce sau Cum ați dori e socotit de criticul polonez Andrzej Žurowski a fi cel mai important. Și aceasta deoarece el scoate la iveală mai multe piste. „Ce doriți, adică: ce alegeți. Exact- ce anume alegeți?. Care atitudine vă este mai apropiată? A lui Sir Belch sau a lui Malvolio? Sau poate a Violei ori a lui Cezario? Dar totodată trebuie să apelăm și la alte semnificații ale sintagmei. What you will?- la ce visați? Ce vă doriți în adâncul sufletelor voastre? Și atunci se dovedește că ceea ce doriți sau ceea ce sunteți nevoiți în cele din urmă să acceptați nu trebuie neapărat să fie și acel ceva la care ați visat ”.
Regizorul Alexandru Mâzgăreanu a mai montat, cu zece ani în urmă, textul la Teatrul din Oradea. Numai că de data asta a adoptat o altă perspectivă. Cred că Alexandru Mâzgăreanu a meditat și a încercat să corecteze neîmplinirile de atunci. A avut și înțelepciunea, și onestitatea profesională de a nu face din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor un copy paste. Ci un spectacol în care propune asupra textului și asupra personajelor o nouă perspectivă. După părerea mea, mult mai solidă.
Regizorul nu pare a mai nutri nici un fel parti-pris față de nici unul dintre personaje. Sigur că e cum nu se poate mai neiertător cu Malvolio, portretizat în aqua forte. Excelent interpretat de Alexandru Jitea. Se dovedește preocupat de amestecul de comic, de ridicol, un ridicol altminteri benign, cu origini italiene, din care sunt zămislite personaje precum Maria (Luminița Erga), Sir Andrew (Sorin Cocis), Sir Toby (Mihai Marinescu) și Fabian (Lucian Ghimiși). Amestecă melodii celebre cu muzica originală creată de Alexandru Suciu, compozitor la ale cărui servicii a recurs și pentru varianta orădeană, însă de data aceasta lucrurile stau cu mult mai bine. Există un binevenit echilibru între momentele cântate în cele două părți spectacolului. Comicul este mai îmbelșugat, mai autentic în cea de-a doua. Ritmul e mai vioi în cea de-a doua parte. Și pentru acest dezechilibru nu e vinovat în totalitate Shakespeare. Regizorul nu mai este partizanul lui Orsino, nu îi acordă acestuia un rol privilegiat. Dan Bordeianu joacă personajul în cheie pasional-încrâncenată în prima parte, atunci când suferă din cauza refuzurilor repetate ale Oliviei, Orsino dobândește o seninătate calmă atunci când își află fericirea alături de Viola. În zâmbetul, în înțelepciunea personajului care și-a găsit iubirea parcă se întrevede ceva din complexitatea și împăcarea cu viața ale lui Prospero. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
