În căutarea României, carte apărută în anul 2023 în colecția Memorii/Jurnale a editurii bucureștene Humanitas, are valoarea simbolică a unei depuneri de bilanț. În cele aproape 275 de pagini ale cărții, autorul ei, Dennis Deletant, multă vreme profesor de Studii românești la Școala de Studii Slavone a Universității din Londra, indubitabil universitarul străin care a urmărit cel mai atent și preț de mai multe decenii “ororile și bogăția istoriei României din secolul al XX lea“, așa cum observă un alt foarte bun cunoscător al țării noastre, Robert D. Kaplan, dă seama despre ceea ce a văzut, trăit, iubit, dar și pătimit în cei 65 de ani cât a vizitat cu regularitate o țară ce s-a dovedit a fi mai mult decât un teritoriu aflat aux portes de l’Orient.
Important mi se pare de subliniat de la bun început faptul că avem șansa de a găsi în cartea lui Dennis Deletant nu numai decontul unei aventuri personale, așa cum ne promite subtitlul, ci și un fel de digest subiectiv (un subiectivism altminteri bine temperat, subiectivismul unui martor lucid) al istoriei României dintr-o bună parte a perioadei comuniste și, mai apoi, a 30 de ani de revenire nu tocmai lină, neobosit altfel decât în alte țări ale Europei de Est, la democrație.
Cartea lui Dennis Deletant începe prin a rezuma felul în care tânărul student britanic găsește România în vara anului 1965. Atunci când beneficiază de o primă bursă de studii. 1965 este el însuși anul începutului unei tranziții pentru România. Aceea a trecerii de la epoca Dej la epoca Ceaușescu. Cu înșelătoarea ei deschidere, cu abil mimatul său dezgheț. Dincolo însă de micile schimbări de fațadă, mai curând clamate decât cu adevărat puse în practică și aceasta deoarece comunismul, prin însăși esența lui, este și imun, și alergic, și vulnerabil, și străin de orice urmă de democrație, din 1965 și până în decembrie 1989 România a fost pe mai departe ceea ce se cheamă un stat polițienesc.
Iar cum încă din prima lui descindere în țara noastră, Dennis Deletant s-a dovedit a nu fi deloc cuminte, a vrut să știe și altceva decât doreau responsabilii cu organizarea, Securitatea și-a făcut simțită omniprezența. Când peste ani, după ce în ianuarie 2006, o revizuire a legii românești ce reglementează intrarea în arhivele Securității, a permis accesul cetățenilor la propriul lor dosar, Dennis Deletant avea să constate că în 1500 de pagini stocate în 6 volume era consemnat aproape fiecare lucru socotit a fi important din cursul numeroaselor lui întoarceri în România comunistă.
Deletant nu avea cum să nu devină obiectiv și nu avea cum să nu “beneficieze” de un DUI. Adică de un dosar de urmărire informativă. Tânărul era curios, iar curiozitatea nu era din start pe placul comuniștilor. Deletant și –a făcut mulți prieteni, “cei mai mulți figuri luminoase, câțiva figuri diabolice’.’ S-a căsătorit cu Andrea, nepoata celebrului istoric literar Dimitrie Caracostea (preț de cinci ani deținut politic) și fiica profesorului universitar Andrei Caracostea, la rându-i un personaj cu probleme de vreme ce în tinerețe a fost vreo 18 luni arestat ca element ostil, dușmănos. În plus, cu ocazia fiecărei vizite în România, Deletant a cunoscut și vizitat persoane nicidecum pe placul regimului, iar aceste vizite au devenit din ce în ce mai deranjante în ultimul deceniu comunist.
Și cum să nu fie astfel câtă vreme profesorul englez i-a vizitat și pe Corneliu Coposu, și pe Doina Cornea, și pe Mircea Dinescu, și pe Ana Balndiana și pe mai toți cei care într-un fel sau altul au atras atenția, asumându-și nenumărate riscuri, asupra dezastrului comunist? Profesorul britanic a cercetat rezistența anticomunistă din munți ceea ce nu îl face să nu citeze o frază din Andrei Amalrik potrivit căruis “nici o opresiune nu poate avea succes fără aceia care sunt gata să i se supună”. O confirmare indirectă a zicerii profesorului Lucian Boia care susține că noi, românii, am coabitat cam prea ușor cu comunismul. La un moment dat, Dennis Deletant a publicat în presa britanică un articol despre teroarea roșie, autorităților de la București nefiindu-le pesemne deloc greu să afle cine se ascunde în spatele sintagmei corespondent special. Deletant a ignorant avertismentele pe care nu s-a sfiit să i le transmită defel voalat un activist de partid, de fapt, un securest, care, în specificul altfelismului românesc- precizez că profesorul britanic este un bun cunoscător al cărților și un admirator al istoricului Lucian Boia- a devenit în vremea președinției lui Ion Iliescu ambasador la Londra. Să nu uit și să menționez că, grație unui concurs de împrejurări, Dennis Deletant l-a cunoscut pe viitorul președinte al României pe când acesta era încă director al Editurii Tehnice, tot la fel, cum o întâmplare fericită, avea să îi facă cunoștință cu Marin Preda. Mai apoi avea să îl cunoască și pe Virgil Măgureanu, tenebrosul prim director al SRI. Unde mai pui că la Londra, Dennis Deletant nu s-a mulțumit să predea declinări și conjugări ori să le vorbească studenților săi despre Eminescu, ci a fost solicitat să colaboreze în calitate de bun cunoscător al limbii române cu organe de presă interesate, într-un moment anume, de România și liderul ei. Perceput a fi lka început atipic, un ghimpe în coasata Moscovei, mai apoi dezgustător.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
