Proliferează (se generalizează?) o modă a co-autoratului. Nu mă refer deloc la coautoratul legitim, util, justificat, de regăsit mai ales în științe și performanțe ori specializări care impun pluridisciplinaritatea și plurispecializarea, abordarea unei teme din perspectivele stricte ale unor științe fie înrudite/apropiabile, ba chiar radical diferite, totuși cooperante. Mă refer la discipline cu maximă suprapunere, unice chiar, în care grupul („câștigători de granturi” la grămadă, ori doar amici, ba chiar rude) semnează fără jenă un tip de articole demne (calitativ, conținutistic, stilistic) de un singur ins. Semnează chiar și cărți cu autor multiplu/colectiv, deși acolo nu prea merită osteneala să verifici dacă auctorialitatea plurală este justificată (cărțile sunt publicate de către autorii înșiși și se tipăresc nu pe banii editurii, ci pe fonduri asigurate din varii granturi sau sponsorizări, nimănui nemaipăsându-i ce și cum stă scris pe-acolo). Însă când e vorba de un articol de 5-10 pagini, conținutistic și calitativ fiind de demnitatea unui licean foarte bun sau a unui referat de student debutant, articol inedit și tocmai trimis/primit spre publicare, îndreptățirea pluri-auctorialității este falsă, absentă chiar. Așadar mă refer la moda gonflării rândului de semnatari, a semnării de articole în grup fără evidență și necesitate a contribuției diverse, multidisciplinare, pluriperspectivale, plurale în orice sens.
La început m-a șocat să remarc detaliul acesta printre români. Mai ales din partea colegilor geografi primind articole semnate până la 6-7-9 persoane. Deh, nici geografia de azi nu mai e ce fu acu o juma de secol, nu mai e menită s-ajute agricultorii sau turiștii a ști despre toate cele ale pământului și-ale profiturilor extractibile din fiece geoloc. Ci „geografie umană” rebrenduindu-se modern, face sociologie (intrând/călcând „spațiul vital” al științelor economice și politice), face cultură (chit că numește geocultura cu empirismul „peisaj cultural”), face filozofie (chiar și când analizează spectograma mucegaiului unui lemn de troiță, privirea din dronă a economiei pisciole și-a terorismului cormoranic, respectiv a transmigrației stânii ovine). Așadar face/drege și transgresează/se integrează în domeniul studiilor culturale, a studiilor socio-umane (ba chiar și umaniste), totuși păstrând din vechea știință și tehnică, artă și meserie, tradiționalul obicei al muncii la grămadă. Atât doar că te miri când observi între mulții semnatari de articolaș identități de nume, întrebând/căutând și aflând între ei/ele rude de grade proxime. Ba chiar și pe contabilul-manager al fondurilor de cercetare. Degeaba am încercat să vorbesc odată despre treaba asta cu unul (lector, poate conf.univ., căci este nu doar îl cheamă Gheorghe). „Da-da-da, da așa fac toți!” (a zis repezit, zâmbind larg, cu ochii sclipind bucuroși). – Da e corect, e etic?...” „Nu-nu-nu, sigur că nu” (foarte înghesuit), „d-așa fac toți!” (iar apăsând, cu entuziasm și râzând din rărunchi). – Și cum îți poți da seama, din text, de contribuția fiecăruia? „Nu-nu, nu poți. Da așa fac toți!” (hahaha la pătrat). Siderat de expresia-i facială, îmi dădeam seama că procedura era asumată convențional și practicată la nivel de breaslă, naționala simpatie față de haiducie devenind în mediul academic învăluire colectivist-devălmașă, ca atare fiind de-a dreptul lubrică, euforică, gratifiantă, tocmai de-aceea neavând cum să nu rămână vie, contemporană, perpetuabilă.
O dată am căzut în plasa întrajutorării empatice și compasionale, un expat propunându-mi o întâlnire față-n față, lăudându-se cu fericirea atohtonizării, românizării și ortodoxizării personale, dăruindu-mi două volume (originarul englez + traducerea-i română efectuată de studenți masteranzi). Deci o carte în care-și povestea preafrumosul „pelerinaj” al traversării perpedes a României în ideea și cu mesajul păstrării vii a frumoaselor noastre tradiții folclorico-strămoșești. În decalaj, deși articolul era slăbuț tare (îi făcea individului promotion, însă minimalizându-i activitatea culturală filoromânească prin reducere la „animație turistică”, pe de-altă parte textul fiind semnat de-o gașcă mare de colegi profesori), l-am avansat întru publicare. Abia apoi, în timp ce tot volumul de articole și studii era deja în tipografie, am citit și cartea străinului pelerin românizat, ca să mă cutremur. De fapt, omul avea ca mobil numai propria vanitate, instinctul vindicativ al demonstrației că, drept copil ultim și supranumerar, va fi izbutit să-ajungă de faimă mult peste toată familia-i modestă la origine, pe plai mioritico-danubian devenind un levantin, profitând de ospitalitatea autohtonă prin sfruntată lingușire populistă, ca și de slăbiciunea națională de a te lăuda că „ne caută și ne admiră (toți) străinii”. Bașca integrându-se într-un grup de interese (va traduce sau rafistola el într-o engleză decentă furajul publicistic al unor colegi banali și nescrupuloși într-ale parvenirii universitare), grup care-i va fi și dăruit admiterea la un doctorat atât cu bursă de stat cât și de conținut (predictibil) ieftin.
Altă dată... Era o vreme când, pentru a evita neînțelegerile, deja experimentate la greu, intervenite în schimbul prea amplelor epistole (în care trebuiau explicate stângăcii ori inadvertențe de exprimare și text și trebuiau negociate modificări), am prestat cu câțiva autori din București metoda întâlnirii fizice. Gest eficient, dat fiind că de multe ori autorii dau altora propriile studii la tradus, nu mai verifică atent ce-au obținut respectivii, iar când alții citim, pe-alocuri vedem ambiguități, gafe, totodată neavând certitudinea că originarul, în română, chiar ar fi intenționat să zică exact ce rezultase. Acesta e contextul în care, o dată, m-am întâlnit cu toți cei 4 semnatari ai unui articol pentru a negocia/discuta/corecta micile gafe de text (poate doar fragilități ori ambiguități de traducere). Pentru ca să am de-a face cu: o tânără doamnă care stăpânea perfect/admirabil subiectul și detaliile, o domnișoară care nu știa preamulte și uneori se uita lung pe pereți, proful care era onorabil la capitolul înțelegere și tălmăcire-n engleză, plus soția sa, tăcând mâlc, un pic sânjenită și evident habar n-având ce căuta-n pagină și-n discuție. Citeam deci împreună, aproximând ce se poate pricepe de către un lector terț, neutru/distant. În cazul în speță nu era nimic foarte grav (ca-n multe altele). Articolul oricum a trecut și a fost publicat, cei 4 colegi fructificându-și la activ punctajul împărțit/înmulțit la egal. (Dovadă că inclusiv doamna cosemnatară pe gratis a continuat să-și susțină soțul – conform legii cum că-n spatele fiecărui bărbat ajuns stă o nevastă ca lumea – constituind-o și faptul că tânărul prof, onorabil atât în materie cât și-n traducere, e astăzi suspus, cu autoritate de barosan.)Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
