Din păcate, mi-a scăpat seria dedicată formației Phoenix de unul dintre cei mai consecvenți admiratori ai săi. E vorba despre Doru Rocker Ionescu. Așa că știu acum povestea grupului, foarte adesea calificat a fi un fenomen, doar din trei surse.
În vara anului 1977, dacă nu mă înșel în august, timp de patru săptămâni, în fiecare zi de joi, după Buletinul de știri de la ora 17, Radio Europa Liberă a difuzat câte un episod din versiunea lui Moni Bordeianu. Cu doar câteva luni mai devreme, majoritatea membrilor formației s-au folosit de un șiretlic, au înșelat vigilența revoluționară a oamenilor regimului comunist și au izbutit să plece în Occident. Părea atunci că totul s-a sfârșit, că mitul păsării care renaște s-a demitizat și că Phoenix a devenit istorie. Din fericire, nu a fost să fie, deși ceea ce a urmat nu a fost întotdeauna nici simplu și nici întotdeauna neapărat frumos.
Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la crearea grupului. Așa că în urmă cu vreo două sau trei luni am văzut la TVR filmul Phoenix- Har/Jar, scris și regizat de Cornel Mihalache. Adoptând formula unui cv modern, Cornel Mihalache refăcea istoria formației începând cu ceea ce se întâmplă azi. Când s-au acutizat conflictele dintre o parte dintre membrii formulelor de început. Regizorul insista îndeosebi asupra a ceea ce s-a întâmplat până în 1977, i-am revăzut pe componenții de până atunci, nu și pe cei cooptați fie în exil, fie în România, după 1989. Filmul, cu o durată de 104 minute, era foarte puțin asezonat cu muzică, Cornel Mihalache chiar afirmând că se podate vorbi despre Phoenix chiar și fără prea multe ilustrații muzicale. “Este un film despre oameni, nu despre muzică. Oameni frumoși, bătrâni cu suflet de copil. Cu o viață plină de întâmplări urâte și frumoase, vesele și triste”.
Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis, în chip de scenariști, regizori, producători sfătuiți îndeaproape de Nicolae Covaci, și el producător, au făcut la rândul lor un film ce se cheamă Phoenix:Povestea. Filmul se vrea atotcurpinzător, reface cu lux de amănunte aproape tot ceea ce s-a întâmplat din 1962 și până azi, aduce pe peliculă pe mai toți cei ce au făcut la un moment dat parte din feluritele formule ale grupului. Este ilustrat bogat cu melodii, insistă asupra unor modificări de stil, acordă atenția cuvenită albumului Cantofabule (Cantafabule), probabil cel mai semnificativ, mai complex stilistic din discografia grupului.
Filmărilor de dată recentă li se adaugă extrase de arhivă (unele preluate chiar din arhiva TVR), secvențe filmate din perioada de exil, unele dintre ele fiind datorate lui Dan Chișu, ca și fragmente din spectacolele aniversare ce au avut loc în România după 1989. Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis au făcut un documentar artistic. Unul notabil. Au ilustrat, au teatralizat unele melodii celebre, naratorul Rareș Andrici, actor la Teatrul Nottara, depășindu-și pe alocuri condiția inițială și devenind chiar personaj. Fiind ajutat în acest sens de Andra Brebu. Căreia i-a revenit rolul de muză. Condiția de documentar artistic a filmului este subliniată inspirat și prin costumele create de Oana Cocea.
Făcut în principal din perspectiva lui Nicu Covaci, bazându-se în principal pe mărturiile și intervențiile acestuia, Phoenix: Povestea conține un mesaj optimist. Formația trebuie să renască.
Firește, m-am bucurat să văd ceea ce am văzut. Să reascult cântecele formației ori să aud Balada lui Ciprian Porumbescu cântată la nai de Gheorghe Zamfir, invitat alături de regretatul Florian Pittiș și de mulți, mulți alții la concertele aniversare. Adică am apreciat ceea ce a fost și continuă să fie frumos în povestea Phoenix. Asta nu înseamnă însă că nu am observat și unele erori de documentare. Omisiuni sau afirmații nu tocmai exacte. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
