La începutul anilor 1990, Războiul Rece se terminase, Uniunea Sovietică dispăruse, „Sfârșitul istoriei” devenise un bestseller, așa că popoarele din Occident s-au trezit fără dușmanul extern împotriva căruia să-și focalizeze energiile negative. Implozia comunismului a măgulit orgolii, pe de o parte, dar a creat și un gol neliniștitor, pe de altă parte: „Fiind singurul câștigător într-un conflict, însemna să concentrezi asupră-ți toate acele critici care ar fi putut să se îndrepte asupra altora”[1] . S-a ajuns astfel la o situație inedită, greu de imaginat: Dați-ne dușmanul înapoi ! (Pascal Bruckner).
Schimbarea climei a devenit astfel noul dușman împotriva căruia trebuia luptat cu orice arme și muniții posibile. Rezultatul exagerărilor și propagandei neîngrădite din ultimele trei decenii a condus la transformarea schimbării climatice într-o posibilă catastrofă intens mediatizată.
Obiectivele mișcărilor climatice s-au concentrat pe o serie de parametri diferiți deveniți rapid obiective politice: stabilizare (Rio 1992), reducerea procentuală a emisiilor (Kyoto 1997), concentrații atmosferice ale CO2 (Copenhaga 2009) și schimbarea temperaturii medii globale față de perioada preindustrială (Paris, 2015).
Ultimul obiectiv politic a fost formulat astfel:
Menținerea creșterii temperaturii medii globale mult sub 2°C față de nivelurile preindustriale și continuarea eforturilor de limitare a creșterii temperaturii la 1,5°C față de nivelurile preindustriale, recunoscând că acest lucru ar reduce semnificativ riscurile și efectele schimbării climei.
Deși mulți oameni sunt familiarizați cu cele două praguri de temperatură, 2°C, respectiv 1,5°C, prea puțini dintre ei ar putea răspunde la o simplă întrebare: De ce 2 grade? De ce nu 3°C? Sau 2,5°C? Sau 1,0°C? Sau oricare alt număr?
Rotunda cifră de 2°C încălzire față de nivelurile preindustriale își are originea într-o declarație publicată în 1995 de către Consiliul consultativ german privind o schimbare globală (WBGU) cu ocazia primei conferințe COP desfășurate la Berlin.
La acea vreme (1995), temperatura medie globală crescuse cu aproximativ 0,7°C față de perioada preindustrială, iar specialiștii germani au apreciat că o fereastră tolerabilă a creșterii temperaturii din punct de vedere al stabilității climatice ar fi de 1,3°C. Prin urmare, 0,7°C + 1,3°C = 2°C. La rândul ei, cifra de 1,3°C folosită de WGBU provine dintr-o analiză obscură din 1987 a variațiilor istorice ale temperaturii globale. Revenind la declarația făcută de WGBU, trebuie menționat că autorii ei nu au privit obiectivul de 2°C ca fiind o țintă obligatorie a politicilor climatice sau un punct absolut, dincolo de care începe apocalipsa. Pragul de 2°C a fost întotdeauna o estimare stilizată.
A doua limită de temperatură, 1,5°C, Fig. 1, menționată în Acordul de la Paris (2015), are și ea o istorie interesantă.
Într-o carte publicată în 2009, climatologul James Hansen, supranumit „tatăl încălzirii globale”, povestește următoarea întâmplare:
În 2007, ecologistul și scriitorul Bill McKibben a început să mă sâcâie, foarte politicos, fie să confirm că 450 de părți pe milion [ppm] este nivelul țintă adecvat de dioxid de carbon în atmosferă, fie să definesc un nivel mai adecvat. El dezvolta un website pentru a atrage atenția asupra acestei limite-țintă și se gândea să îl numească 450.org.
Întâmplător, Hansen și colaboratorii lui lucrau la un articol în care, printre altele, susțineau:
Sugerăm un obiectiv inițial de reducere a CO2 atmosferic la 350 ppm, urmând ca ținta să fie ajustată pe măsură ce se acumulează înțelegerea științifică și dovezile empirice ale efectelor climatice.[2]
Hansen și colegii lui știau că, la vremea cercetărilor lor, atmosfera terestră conținea cu mult peste 350 ppm (0,035%) concentrație de CO2 și sugerau că 350 ppm ar trebui să fie un obiectiv al factorilor politici decizionali de revenire până la sfârșitul secolului:
Dacă omenirea dorește să păstreze o planetă similară cu cea pe care s-a dezvoltat civilizația și pe care viața pe Pământ este adaptată, dovezile paleoclimatice și schimbarea climei actuale sugerează că CO2 va trebui să fie redus de la 385 ppm, cât este în prezent, la cel mult 350 ppm.2
Urmând sugestia făcută de Hansen, Bill McKibben și colegii lui au înființat ONG-ul 350.org în 2008. (Fig. 2).
Pentru a-și promova ONG-ul și influența participanții la viitoarea întâlnire COP15, Copenhaga, 2009, McKibben a încheiat un parteneriat cu fundația suedeză Tällberg, care, pe 23 iunie 2008, a publicat anunțul din Fig. 2, având peste 150 semnături, pe câte o pagină întreagă în The New York Times, The Financial Times și The International Herald Tribune:
Noi, semnatarii acestui mesaj de pe toate continentele, facem apel la toate națiunile participante la negocierile în curs privind clima să adopte obiectivul de 350 [ppm of CO2], care trebuie atins în mod pașnic și deliberat, cu toată viteza posibilă.
Ceea ce s-a întâmplat la COP15, Copenhaga, 2009, a fost un hocus-pocus sui generis: Dacă o concentrație a dioxidului de carbon de 450 ppm a fost echivalată cu o creștere a temperaturii globale de 2,0 – 2,4°C până în 2100, noua concentrație de 350 ppm, propusă în principal de asociația statelor insulare mici (AOSIS), a fost echivalată, fără niciun argument științific solid, cu o creștere a temperaturii de 1,5°C. De ce 1,5°C și nu 1,6°C sau 1,4°C ?!
Adoptarea temperaturii de 1,5°C ca limită a încălzirii globale pentru evitarea presupusului colaps climatic nu a fost o chestiune de știință, ci un dictat fățiș și direct al factorului politic.
Două întrebări simple:
De ce s-a adoptat o limită de temperatură în locul unei limite de concentrație a CO2?
De ce majoritatea manifestărilor științifice, politice sau propagandistice defilează în prezent cu stindardul „1,5°C este limita” (Fig. 1), renunțându-se la sloganul anterior „<350”?
O posibilă explicație este legată de faptul că, în 2009 și mai târziu, în 2015, cu ocazia semnării Acordului de la Paris, concentrația CO2 din atmosferă depășise binișor valoarea de 350 ppm, pe când temperatura globală crescuse cu doar 1°C față de nivelul preindustrial, adică mai rămăsese un mic interval disponibil pentru lupta climatică.
Efectuând rocada între obiectivul 350 ppm și obiectivul 1,5°C în timpul meciului planetar cu clima, echipele politicienilor și eco-activiștilor nu au jucat fairplay, mutând poarta convenabil pentru a reuși să marcheze golul câștigător.
Evident, după meci, în 2018, jucătorii din echipa IPCC au încercat să convingă publicul că nu a fost niciun „blat” în 2015:
În timp ce știința privind limita de încălzire de 1,5°C este mai puțin solidă, ar trebui depuse eforturi pentru a împinge linia de apărare cât mai jos posibil.[3]
Au urmat și alte încercări, campanii, lobby-uri și negocieri diplomatice prin care s-a urmărit ridicarea obiectivului aspirațional 1,5°C la nivel de obiectiv politic cât se poate de real (citiți aici și poziția președintelui Biden).
Ceea ce m-a surprins neplăcut a fost atitudinea comunității științifice: În loc să declare public și clar că obiectivele aspiraționale sunt exact ceea ce numele lor indică (obiective practic de neatins), universitarii, beneficiind de granturi guvernamentale consistente și alte beneficii, s-au dat peste cap pentru a legitima a posteriori cererea politică de transformare a unei ținte imposibile în obiectiv real menit să ghideze politica climatică.
Faptul că politicul a impus științei legitimizarea limitei de 1,5°C a fost recunoscut recent:
Înainte de Acordul de la Paris, limita de 1,5°C se afla în afara domeniului de explorare a căilor posibile. A fost considerată nerealistă și, prin urmare, irelevantă (Livingston & Rummukainen, 2020; van Beek et al., 2022). După Acordul de la Paris, căile compatibile cu 1,5°C au devenit larg răspândite în literatura de specialitate.[4]
Într-un alt studiu recent, implicarea științei în satisfacerea cererii politice a fost criticată ca reprezentând:
... un exemplu empiric de „calibrare” a analizei modelului în vederea relevanței: în ciuda convingerii personale de realism a unora dintre cei care au realizat modelele la acea vreme, eforturile de modelare au fost redirecționate de la explorarea căilor de 2°C la cele care limitează încălzirea la 1,5°C. Alternativa ar fi fost să se spună că obiectivul de 1,5°C nu era fezabil în conformitate cu rezultatele modelării. Cu toate acestea, acest lucru nu ar fi luat în considerare statele insulare ... De fapt, dacă IPCC ar fi ajuns la concluzia că obiectivul de 1,5 °C nu este realist, negociatorii de la Paris ar fi trebuit să se întoarcă la masa negocierilor... Pe de altă parte, trecerea de la 2°C la 1,5°C a presupus o reducere mai rapidă a emisiilor, în care literatura de specialitate privind scenariul de 1,5°C, care a apărut rapid, s-a bazat pe dezvoltarea tehnologiilor de emisii negative (NET) într-o măsură și mai semnificativă... După cum a explicat un modelator: „Nu sunt mai încrezător că putem ajunge la acest obiectiv, dar sunt mai încrezător că îl putem modela. [...] nu va trebui niciodată să spunem că nu ar fi realizabil, ci doar să introducem mai multe emisii negative”.[s.m.][5]
Se pot stabili obiectivele politice în funcție de temperatura medie globală?
Rocada 350 ppm CO2 vs. temperatura limită de 1,5°C mi-a trezit și o altă suspiciune. Măsurătorile concentrației de CO2 sunt relativ standardizate instrumental, ca și locația excelent poziționată a observatorului Mauna Loa din Hawaii, plasat în mijlocul Oceanului Pacific, departe de surse locale de emisii. Dar este o adevărată acrobație tehnică și metrologică stabilirea unei temperaturi medii globale (TMG).
În două articole mai vechi - Există o temperatură medie a planetei? Despre paradoxul Simpson și implicațiile sale (2018), respectiv Când vremea devine climă… (2019) – am descris provocările complexe pe care le presupune determinarea TMG, plecând de la însăși definiția evazivă a temperaturii medii globale. TMG reprezintă doar un tip particular de medie. Nu este singura MEDIE posibilă, pentru că există o imensitate de opțiuni matematice legitime. În studiile de meteorologie și climatologie s-au folosit până acum peste 100 metode diferite de mediere a temperaturilor și noi propuneri apar regulat.[6] Însăși Organizația Internațională de Standardizare (ISO) a încercat să impună o metodă unică, universală, dar a eșuat.
