Ceea ce știm despre doctoratele d-lor Ciucă și Bode ne surprinde în mod special deoarece e vorba de persoane aflate în fruntea statului. Faptul că astfel de ”lucrări” au fost validate în domenii precum ”științele militare”, ”studiile de securitate”, de ”ordine publică”, de ”strategie”, de ”intelligence” sau de ”relații internaționale” ar trebui să ne surprindă mai puțin. E vorba de ”discipline” care – în bună măsură – sunt apanajul ”instituțiilor militarizate” (Armata – cu diversele ei arme, Poliția, variile Vămi și și mai numeroasele Servicii Secrete).
Toate acestea au ceva în comun: sunt medii relativ închise, guvernate de o logică internă, care e aceea a comenzii ierarhice. (Mai e o instituție cu care împărtășesc această caracteristică – și, în mod cert, și acolo sunt multe surprize – în speță Biserica.) Structurile acestea pe de o parte închise, pe de alta bazate pe comandă și aflate ”în inima statului” beneficiază nu doar de o percepție exterioară (reflectată în ”cota de încredere a populației” în ele – cotă care nu are nimic de-a face cu capacitatea instituțiilor în cauză de a susține, în vremuri de criză, această încredere), ci și de o ”conștiință de sine” în virtutea căreia reprezentanții lor se asumă ca ”o elită” menită a păstra și a transmite ”valorile naționale”. Timp de decenii am vorbit despre elite, întrebându-ne care ar putea fi: marile personalități, intelectualii, oamenii de succes din fiecare domeniu, cei aflați la vârful politicii, înalta administrație etc. În fapt, aceste dezbateri publice n-au avut nici o rezonanță în mediile care (sunt convinse că) dețin răspunsul la această întrebare: cele militarizate (plus, încă odată, Biserica). Ele sunt cele care cred, în mod ferm, că au menirea de a conserva nealterată – de toate derivele veacului – ”ființa neamului” și, în egală măsură, au convingerea că această ”ființă” (așa cum e ea definită în vulgata lor: respectiv ca ”viță de eroi” și popor ”de martiri” ai ”străinilor”) nu poate fi menținută decât prin exercițiul autorității (pe care-l favorizează structura lor ierarhică) și prin ”mobilizare patriotică” (adică religioasă și marțială împotriva ”perfidiei” cu care ”străinătatea” ne corupe). Instituțiile militarizate sunt soi de stat în stat, care funcționează în virtutea propriilor lui reguli și care – tocmai de aceea – se consideră deasupra celor comune și revendică o jurisdicție totală asupra persoanelor și mecanismelor care au de-a face cu funcționarea lui. În egală măsură, ca orice organism viu, ele tind să-și extindă influența în afară, mai ales la vârful statului, ”cooptând” în varii forme (de la acordarea de grade, la racolarea de politicieni, universitari și afaceriști în diverse ”Academii” și ”Institute”) oameni ”de influență” care sunt meniți a integra diverse ”sfere de conducere” în logica autoritară și ”patriotică” care – într-o zi – ar trebui să devină forma efectivă de guvernare a țării. Pe scurt, mediul acesta de la vârful instituțiilor militarizate seamănă foarte bine cu un soi de ”societate a inițiaților”, nici întru totului publică, nici întru totului secretă, în care – periodic – sunt cooptați diverși oameni ”de influență” și în care aceștia intră printr-un ritual. Din punctul meu de vedere, ”doctoratele” în ”științe militare (sau de securitate)” sunt fie chiar ritualurile în cauză, fie – în orice caz – componente majore ale acestora. Menirea lor nu e aceea de-a valida vreo ”competență academică” (cu desăvârșire inexistentă în strivitoarea majoritate a cazurilor), ci apartenența la un grup restrâns în care toți ”inițiații” ”se cunosc între ei”. În acest cerc, felul în care a fost obținut doctoratul e un ”secret comun” a cărui rol e acela de a menține coeziunea grupului: nimeni nu va vorbi vreodată despre lucruri care – expuse public – ajung, inevitabil, și la el și îl compromit. Astfel, genul acesta de ”doctorate”, copiate masiv și – cel mai probabil – făcute de alții, nu sunt o excepție, ci mai curând regula în aceste medii. Sau – cine știe? – poate sunt chiar condiția pentru a pătrunde în ele.
Ideologia providențialismului
De unde vin toate aceste lucruri? Poate de la amestecul de iluminism și romantism ce stă la baza ideologiei naționale românești. Poate din clivajele unui corp militar heteroclit care, în momentul în care e testat cu adevărat (în Primul Război Mondial) are mai multe eșecuri decât reușite. Sau, cine știe, din ambițiile năstrușnice al lui Carol al II-lea care, într-un moment sau altul, va fi ajuns să creadă în armata de operetă pe care o întreținea. Ori din mistica ferventă a legionarilor care se imaginau o armată de călugări – soldați având ca menire ”regenerarea națională”. Dar, și mai probabil, e vorba de ideologia național – eroică a regimului antonescian, în care armata – susținută de Biserică – redimensiona (luptând împotriva ”iudeo-bolșevismului”) istoria națională, coruptă de decenii de ”politicianism”. Lucrurile acestea, care alcătuiesc secvențe mai mult sau mai puțin coerente ale unei ”ideologii naționale”, încep să se așeze și să contureze un pattern imediat după desprinderea României din ”îmbrățișarea sovietică” (în 1964). La început difuză, această ideologie se cristalizează tot mai mult în jurul cultului lui Ceaușescu și ajunge la forma paradigmatică în anii ’80, în ”sintezele” produse de Institutul de Istorie Militară patronat de Ilie Ceaușescu. Acestea sunt expresia articulată a ideologiei ”național – comuniste” hipostaziată de manuale, de Cântarea României și de ”epopeea națională cinematografică”, dar cu o bătaie mai lungă (în mentalul colectiv), așa cum se va vedea după Revoluție.
Ce spun ele? Că există un ”popor român” transistoric (ce poate fi extins până în vremea lui Burebista), alcătuit din ”oameni bătrâni și buni” – purtători ai ”idealului de independență națională și de egalitate socială” – care-și transmit ”prin seculi” credința și lupta și care constituie, grație acestei perenități ”în vatra strămoșească”, un model de fidelitate și ”o solie de pace” pentru toate celelalte popoare. Se mai cer adăugate două lucruri: mai întâi că pasiunea independenței și cea a egalității se cer lămurite într-o permanentă luptă, cu dușmanii din afară, care stau cu ochii ațintiți spre granițele noastre și – în egală măsură – cu cozile de topor dinlăuntru, care, ”pentru un pumn de arginți”, sunt gata să trădeze poporul. Și, în al doilea rând, faptul că imaginea deplină, efigia istorică a acestui neam de rezistenți ai independenței și ai egalității este ”Conducătorul Suprem”: Ceaușescu însuși. În ciuda faptului că discursul se vrea unul laic, împănat cu referințe la ”lupta revoluționară”, în fapt el unul religios, ce vehiculează ideea ”destinului providențial” al românilor în istorie (și, tocmai de aceea, e coerentă conivența cu Biserica – dinspre ambele capete – care se schițează în ultimii ai ceaușismului). Providențialismul – și mesianismul – acesta istoric al neamului românesc seduc, dat fiind că, pe de o parte, integrează varii construcții ale intelectualilor autohtoni (caracterul unic al limbii românești, care îi dă o ”sarcină de gândire” proprie – tematizat de Constantin Noica, ideea de ”punte între Orient și Occident” – suținută de Mircea Eliade, o preeminență a creativității ce iradiază deopotrivă în Vest și în Est – care e accentuată, până la caricatură, de protocroniști etc.), pe de alta oferă o consolare la un alt nivel (”mai profund”, căci încărcat de ”o spiritualitate aparte”) unui popor care trăiește acut mizeria unui dezastru economic. Biserica însăși – care, pentru pentru a-și liniariza (în bună logică hagiografică) istoria și a face șterse diverse episoade din istoria ei, vrea să se înfățișeze ca fiind ”a neamului” – reia și accentuează această dimensiune providențială a ”poporului mărturisitor” (pe care, după Revoluție, o vor confirma ”sfinții închisorilor”).
Laboratorul acestei ideologii e Institutul de Istorie Militară unde înfloresc atât viziunea transistorică a neamului (cu traci și daci proto-statali și proto-creștini), cât și ideologia ”cetății asediate” (deopotrivă din sud – de turci, din vest – de maghiari și din est – de ruși) căreia nu îi poate rezista decât ”armata întregului popor” ”strâns unită în jurul Comandatului Suprem”. Mai mult sau mai puțin, dacă Partidul Comunist se voia ”avangarda clasei muncitoare”, vârfurile militare gravitând în jurul lui Ilie Ceaușescu se vor avangarda întregului popor. În vreme ce Nicolae Ceaușescu folosește forțele militare ca mână de lucru acolo unde aceasta lipsește (pe câmpuri, la Rovinari ori la construcția Casei Poporului), ofițerii grupați în jurul fratelui său proiectează imaginea unui ordin destul de ocult (căci, în trecutul îndepărat, cu neputință de precizat – singuri domnitorii fiind vizibili, iar în cel recent bine cenzurat – deoarece o mulțime de generali ai vechii armate erau ”trecuți la secret” și nu puteau fi pomeniți) menit a coagula lupta și ”aspirațiile întregului popor”. Nu știu ca cineva să fi analizat doctoratele sau ”producția științifică” a acestor personaje de pe diverse trepte ale ierarhiei militare din anii ’70 – ’80. Vaga mea bănuială e aceea că, în bună măsură, e vorba de fiction history consacrată ca istorie academică. Ca să fiu bine înțeles, e ceva identic cu faptul ca lui Sergiu Nicoalescu să i se fi dat un doctorat pentru oricare din filmele sale ”istorice”. Un asemenea doctorat ar fi unul pe bune, sau o impostură?
Armata, de la sigurătate la revenire
Revoluția din Decembrie 1989 e, evident, o răzmeriță a populației sătule de mizeria ultimului deceniu ceaușist și, în egală măsură, un apel la integrarea României în lumea civilizației și a prosperității (din care o scosese viziunea comunistă a dezvoltării autarhice). Rolul Armatei (înțeleg aici prin Armată toate serviciile militarizate: forțele de apărare, dar și Poliția și Securitatea) în timpul Revoluției e foarte controversat: pe de o parte, e limpede că Armata a tras în populația civilă, producând victime și răniți. Indiferent ce scuze se vor găsi, un lucru e cert – puteau împușca oameni doar cei care aveau arme în dotare. Orice tentativă de exonerare a Armatei de crimele Revoluției e condamnată să re-aducă pe tapet ”teroriștii” (ruși sau arabi), adică o forță paralelă celor de stat care dispunea de arme de foc. Căci măcar atâta e evident, cel puțin până în 22 decembrie populația civilă nu avea acces la nici un fel de arme. Pe de altă parte, după un scurt interludiu de deținere a controlului, Armata cedează puterea unui grup de civili (avându-l în frunte pe Ion Iliescu). Neîndoielnic, această tranziție va fi fost una negociată și – mai mult ca probabil – una din clauzele acestei negocieri a fost exonerarea armatei de tot ceea ce făcuse în zilele precedente. Ca o garanție a ”bunei purtări” a ”emanaților” Revoluției, primele guverne postdecembriste sunt, încă, împănate cu militari (deși preponderența lor civilă e evidentă). Totuși, bănuiala mea e aceea că, la vârfurile armatei, această cedare a puterii nu a fost văzută cu ochi buni. Pentru o clipă, militarii deținuseră tot controlul și ar fi putut crea un stat național – autocrat pe modelul celui pe care-l visaseră în vremea național-comunismului: cel al lui Antonescu. Iliescu, în ceea ce-l privește, s-a ținut de pactul făcut cu generalii: investigarea crimelor Revoluției a fost tărăgănată la nesfârșit, până când lumea a uitat subiectul, aproape toți comandanții de unități implicați în ”evenimente” au fost înălțați (uneori spectaculos) în grad, unii dintre ei au fost integrați în politică (cel mai adesea cu funcții onorifice – de ”consilieri”), problemele de corupție ale mediului militar au fost trecute sub tăcere, s-au consolidat privilegiile legate de pensionare etc. Însă toate acestea ascund cu greu faptul că, în realitate, Armata și-a pierdut influența pe care (părea că) o avea pe vremea lui Ceaușescu. Mai înainte de toate nu mai exista ”cureaua de transmisie” a fratelui care avea nu doar acces direct, ci și deplină disponibilitate la șeful statului. În al doilea rând, ideologia poporului providențial și a menirii istorice a Armatei lui declină în mod vizibil; Ion Iliescu se folosește, contextual, de pulsiunile autarhice și xenofobe cultivate în deceniile anterioare, însă știe să le folosească, nu să se lase folosit de ele, căci, la fel de bine, joacă și pe cartea deschiderii către lume. Generalii care elaboraseră ”Istoria Militară a Poporului Român” în șase tomuri (cu ambiție de ”istorie oficială” a țării) ajung după 1990 foiletoniști în ”România Mare” a lui Vadim Tudor. Ceea ce, sunt convins, oricum am lua lucrurile, e o decădere spectaculoasă.
În fine, integrarea în NATO și destructarea marii armate ”populare”, ea însăși în bună măsură ”operă” a aceluiași Iliescu, pune capăt influenței Armatei – bazată pe masivitatea structurii sale – asupra politicii noastre interne. Încă ceva: odată cu abandonarea milităriei de masă dispare criteriul promovării în funcție de numărul de soldați și – cu el – cam orice criteriu de accedere la funcții superioare în Armată (participarea unor unități la operațiile internaționale fiind mai curând opera unor decizii administrative bazate pe de-o parte pe principiul rotației unităților, pe de alta – e de bănuit – a corupției din Minister legată de soldele plătite în străinătate).
Liber la doctorate
Eu unul cred că în această perioadă tulbure, dintre 1992 și 2000, se constituie bazele a ceea va deveni ”mașina de doctorate” din structurile militarizate. Ea se naște la confluența mai multor factori care, în cele din urmă, îi vor sedimenta diverse aspecte: frustrarea și sentimentul abandonului pe care îl au oamenii din structurile militarizate odată cu ”deposedarea” lor de către ”noa clasă” de politicieni/oameni de afaceri; schimbarea pe de-o parte a programelor școlilor militare (tributare ideologiei comuniste), pe de alta a personalului; ascensiunea ”lupilor tineri”, abili în a mima ”trendurile” occidentale; nevoia de a crea – în interiorul acestor instituții – ”vehicole de putere” comparabile cu nucleele dure ale partidelor sau cu lobby-urile mediilor de afaceri; renașterea naționalismului pe fodul dificultăților (mai întâi) și a dezamăgirilor (mai apoi ale) integrării; toate ambalate în conștiința izolării școlilor și structurilor militare (sub semnul secretului profesional și de stat) și relativul dezinteres al societății față de ce se petrece în aceste medii. Doctoratele în nou inventatele ”științe militare” și ”științe de securitate” răspund, simultan, la trei necesități al mediului ”de apărare, siguranță publică și intelligence”: pe de-o parte pot fi considerate ca un criteriu de promovare în grad (și, mai ales, în gradele înalte), sunt o modalitate de legitimare (dacă e nevoie, publică) a înalților gradați și – fapt deloc neglijabil – consituie un liant la vîrful structurilor decizionale (care poate fi partajat în cu alte sectoare decât cel al Armatei propriu-zise). Nu e clar dacă master mind-ul din spatele oficializării acestei formule a fost d-l Gabriel Oprea, dar – în mod cert – trebuie să fi fost și dânsul pe acolo. Doctoratele în aceste ”domenii sensibile” s-au pliat pe spiritul cazon al ”inspecțiilor” și al ”manevrelor”: în speță, totul fiind pregătit înainte, de o ”echipă” cu sarcini clar distribuite, iar final având loc o mizanscenă fără probleme și, mai ales, o ”masă festivă”, într-un cadru restrâns.
Din punctul meu de vedere, singurul lucru interesant l-ar constitui faptul de ști care sunt criteriile în virtutea căruia cineva își poate depune candidatura la un doctorat în domeniile patronate de serviciile militarizate. Bănuiesc că sunt două categorii de candidați: cei interni și cei cooptați din afară. În cazul acestora din urmă lucrurile sunt mai clare, dat fiind că e vorba mai ales de oameni care se profilează în partidele politice sau în structurile statului. Probabil acestora li se face ”o ofertă” care presupune – la pachet – lucrarea de doctorat și ceremonia de susținere ”fără probleme”. Lucrările, la rândul lor, se prea poate să fie făcute într-un soi de multilewel work, în care să fie angrenați subordonați direcți ai membrilor școlii doctorale și/sau comisiei care, la rândul lor, delegă munca propriuzisă (pe secțiuni) altor subordonați, care o execută fie pentru a promova, fie pentru a se face remarcați. Iarăși probabil, această remarcare – reiterată în diverse contexte (similare) – le dă acestor ”negri” șansa de a accede ei înșiși la candidatura doctorală.
Ceremonia de inițiere
Atât cât pot eu să-mi dau seama (lucrurile pe care le spun aici fiind conjecturi, deoarece nu am nici o priză în mediile apărării și ale securității), doctoratele în aceste domenii au două funcții: aceea de a ”răsplăti” ”prietenii” (adică pe cei care participă la acest circuit închis) și de-a ”consolida legături” în cercul puterii actuale sau viitoare. Cel care face pasul susținerii unei teze în această lume, primește confirmarea faptului că e unul din membrii ei; că aparține acestei ”elite”. Lucrul în sine nu e cu nimic deosebit de ceea ce presupune orice susținere doctorală normală. Atâta doar că, după cum ne-o arată cazurile ajunse în presă, aici – în lumea Armatei – totul se petrece cumva parodic: nu candidatul e cel care și-a făcut lucrarea și comisia (probabil implicată ea însăși în confecționarea ”tezei”) știe de la bun început acest lucru, iar aspirantul știe (căci a avut tot timpul contacte cu ei) că ceilalți știu. Toată lumea știe tot ce e de știut, dar jocul continuă, cu respectarea tuturor formelor. Acest formalism îl face, juridic, inatacabil. Pe de altă parte, faptul că fiecare știe totul despre ceilalți e cea mai sigură garanție că nimeni nu va vorbi vreodată despre ceea ce s-a petrecut în acel cerc restrâns. Oamenii sunt legați între ei printr-un secret inavuabil și acesta funcționează ca un pact al tăcerii. Și, în egală măsură, ca un vehicol de apel: prietenilor care ți-au făcut odată un serviciu le ești – etern – dator cu ”mici” servicii.Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro
