Ce facem, intrăm, în fine, în Schengen? Posibil, nu, deși Parlamentul European și Comisia Europeană spun că da, printr-un vot și o Comunicare care nu numai că aprobă, dar și încurajează includerea țării noastre, alături de Bulgaria și Croația, în această zonă de liberă circulație. Politicienii de la București se arată oarecum optimiști. Dar informațiile neoficiale pe care le-am cules la Bruxelles, unde mă aflu, sunt mai pesimiste decât ceea ce se vede public.
Până la urmă, cine “ne bagă” în spațiul Schengen? Chestiunea e în acest moment de resortul Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne, una din cele zece configurații ale Consiliului Uniunii Europene (a nu se confunda cu cel European, al șefilor de state). Deși votul pentru Schengen nu a fost încă inclus pe agenda oficială, din informațiile pe care le avem, miniștrii de justiție și interne ai statelor-membre ar trebui să voteze pro sau contra pe 8 sau 9 decembrie.
Intrarea în Schengen e un subiect “mare” în România, dar aproape invizibil la Bruxelles. E normal să fie așa, fiindcă circulația fără controlul actelor de identitate, terminalele luminoase și pline de magazine din spațiul Schengen sunt importante doar pentru cei care nu le au, adică pentru noi. Și bulgari sau croați, în cazul de față. Totuși, subiectul este unul foarte interesant pentru funcționarea UE în general. Îl recomandă ca atare tocmai incertitudinea greu de înțeles în care ne aflăm.
În ce fel putem fi blocați, deși Comisia și Parlamentul European ne vor în Schengen
Trebuie să subliniez că această incertitudine este într-un grad ipotetică. Se referă la o decizie viitoare, deci numai la o posibilitate sau probabilitate. O iau în considerare numai fiindcă nu avem de unde avea un grad de certitudine mai mare în momentul de față. Sunt convins că cititorii vor înțelege raționamentele de mai jos ca atare.
Paradoxal e faptul că România are un aviz favorabil de la Comisie, pentru intrarea în Schengen, încă din 2011. Iar paradoxul se traduce prin întrebarea: cum e posibil ca Parlamentul European și Comisia Europeană să susțină că o țară e gata de a intra în Schengen, iar Consiliul UE să nu fie de acord?
Acest “cum” ascunde în el un “în ce fel” și un “de ce”. Încep prin a răspunde la prima întrebare, fiindcă am schițat deja traseul decizional. Felul în care astfel de lucruri se întâmplă e cunoscut. Am mai descris modul de funcționare al UE - cu Comisia care se află la originea majorității inițiativelor politice și legislative, Parlamentul care joacă mai degrabă un rol corectiv și Consiliile care au de multe ori ultimul cuvânt. În cazul “România în Schengen”, e vorba de cel pentru Justiție și Afaceri Interne. Cine se opune intrării României în Schengen, aici? Știm deja că Olanda și Suedia și, mai nou, Austria. Parlamentul olandez a dat un vot negativ în speță, iar cel suedez ar putea face același lucru, fiindcă Democrații suedezi, o formațiune de dreapta radicală, nu ne susțin. Olanda a invocat probleme de corupție și stat de drept. Zilele trecute, ministrul austriac de externe, Gerhard Karner, a exprimat și el o opinie negativă, pornind de la “sistemul disfuncțional” și “protecția frontierelor”.
Povestea e veche și nu se referă numai la Schengen. Foarte repede, după ce am ajuns la Bruxelles, am devenit alergic la clișeul “lideri europeni”, care în Eurobubble desemnează reprezentanții statelor-membre, atunci când se întrunesc în diferite configurații. Foarte adesea, ei se comportă exact pe dos, ca niște lideri locali, cu interese opuse “centrului” compus din Comisie și masiva birocrație a Uniunii Europene, care de regulă au și inițiative, și poziții ce încearcă să substanțieze interesul comun. Exemplul cel mai clar e al lui Viktor Orbán. Cel mai “european” dintre “liderii europeni” aproape că a dus de râpă atitudinea geopolitică a Europei, în problema războiului din Ucraina, nu odată.
După “în ce fel?”, “de ce?”
Cele de mai sus ne duc la a doua accepțiune a întrebării pe care ne-o punem, la “de ce”. Prin 2006, produceam știri pentru una din cele două mari televiziuni publice germane, și am lucrat, la București, cu un jurnalist german care a făcut ulterior o carieră spectaculoasă, ca purtător de cuvânt al Angelei Merkel și ambasador. Foarte curios de felul lui, acesta m-a întrebat, la un moment dat, dacă românii au vreun soi de predilecție specială pentru treninguri când vine vorba de modă. N-am știut ce să-i răspund: “Nu știu, uită-te și tu în jur, vezi pe cineva în trening?”
Eram pe Calea Victoriei. Germanul a recunoscut, intrigat, că nu. Și a adăugat că dimpotrivă, doamnele sunt foarte elegante, mai elegante decât în Germania, chiar “italian style”. Ca liberal rațional și foarte bine crescut, era un pic stânjenit, fiindcă povestea cu treningurile nu era foarte măgulitoare pentru noi, la capitolul imagine. Totuși, el asta văzuse în Germania: români în treninguri. Cu siguranță, genul acela de oameni pe care producătorii de beri ieftine îi țintesc ca public atunci când sponsorizează meciuri de fotbal.
Vă spun această poveste fiindcă explică într-un mod foarte simplu o problemă de percepție. Trăiesc de câțiva ani la Bruxelles și, poate și fiindcă nu umblu tot timpul în trening, nu cred să mă fi simțit vreodată victimă a discriminării. Dar întâlnesc de multe ori un gen de români pe care nu i-am întâlnit niciodată în România. Uneori, am pentru ei respect și admirație, fiindcă au fugit din funduri de țară pentru o viață mai bună și fac munci manuale grele ca să o ducă mai bine. Alteori, vă spun sincer, nu știu unde să mă ascund de ei.
Cred că nu e cazul să ne apucăm de scenarii pentru a afla de ce Olanda, Suedia și Austria se opun, sau s-ar putea să se opună, intrării României în Schengen. Voturile din parlament dictează orientarea guvernelor din țările respective, iar guvernele ajung să se exprime prin miniștrii de interne și de justiție la Bruxelles, în Consiliul de resort. Chiar dacă sunt invocate motive ca statul de drept sau siguranța frontierelor, îmi permit să presupun că acest gen de reticență nemărturisită e foarte important în atitudinea negativă a statelor menționate. Cu atât mai mult cu cât ea e indusă, în toate cele trei cazuri, de forțe conservatoare sau radicale de dreapta, cu un electorat defavorabil imigrației, fără excepție. Iar imigrația e o temă importantă în politica tuturor țărilor occidentale dezvoltate. Acelea sunt țările unde ajung și românii, dar și extra-europenii care caută o viață mai bună.
Dacă exemplul cu treningurile nu e convingător, să ne amintim de știrea, recentă, cu românul care a umplut de sânge 40 de bagaje pe aeroportul din Liverpool, fiindcă al lui era plin de carne de porc, care s-a dezghețat în timpul transportului. Autoritățile britanice au trimis toate bagajele pline de sânge înapoi de unde au venit. Marea Britanie nu mai e în Uniunea Europeană, toată povestea nu se referă direct la spațiul Schengen, bagajele nu trec pe la controlul pașapoartelor, dar înțelegem foarte bine despre ce e vorba: ar fi logic să circule liber prin Europa, fără controale, oameni capabili să se conformeze unor reguli minimale referitor la securitate și sănătate. Mulți români nu sunt în stare de asta. Din acest punct de vedere, pretențiile noastre referitoare la Schengen sunt un pic deplasate.
Despre xenofobie ca pornire bazală
Dar, în orice caz, sunt olandezii și suedezii, nații foarte evoluate, xenofobi? Nu. Cel puțin nu în sens rațional. Faptul că am fost primiți în Uniunea Europeană, în 2007, cu acceptul Olandei și Suediei, e cea mai bună dovadă cu privire la asta. Și totuși, xenofobia nu este o atitudine rațională. Nu sunt expert în rasism și discriminare, dar cred că toți pornim de la o atitudine inițială tribală, de respingere a alterității și izolare. Ca dovadă faptul că și eu, și cred că și dumneavoastră, ne simțim “altfel” decât românii în trening pe care îi menționam. Doar că noi îi vedem mai puțin, fiindcă nu circulăm printre români în trening. Îi văd olandezii, nemții, suedezii.
Acest gen de atitudine-respingere e ceva ce trebuie să temperăm tot timpul, printr-un exercițiu permanent de raționalitate și altruism. Uneori reușim să punem interesul comun deasupra celui personal sau tribal, alteori nu. Cam asta se întâmplă în momentul de față și în complicatele mecanisme politice europene. Liderii occidentali sunt extraordinar de sensibili la atitudinea electoratului, mai ales că în sistemele politice din aceste țări, diferențe de sub cinci procente pot răsturna o formulă de guvernare pentru a face loc alteia, opuse, așa cum s-a văzut în Germania, atunci când creștin-democrații au pierdut guvernarea în fața socialiștilor. Sau atunci când Germania a renunțat la centralele nucleare, la presiunea străzii, pentru a deveni o victimă ușoară pentru influența rusească, exercitată prin gaz. Și ajungând să cumpere, cum îmi spunea un alt jurnalism german, energie nucleară scumpă din Franța, ca să n-o producă intern, mai ieftin.
Există o parte de Europă care nu are chef de nou-veniți. Această parte se vede în toate țările, capătul din dreapta al spectrelor politice. Și ea contează în jocul decizional.
“Accountability”, super-accountability și populism
Imposibil de tradus, noțiunea de “accountability” se referă la caracteristica politicianului care ține cont - și e ținut responsabil - de electorat, prin raport la obiective politice și etice. E caracteristică democrației, sistemul în care cei aflați la putere nu pot face ce vor, nesocotind dorința celor guvernați. Problema e că democrațiile contemporane ajung să aplice principiul menționat și în situații în care nu e vorba de interese superioare și altruism, ci de dorințe de sens opus ale electoratului. Apare un soi de “super-accountability” care începe să semene cu populismul sau, mai exact, cu o specie de populism pasiv, fiindcă populismul clasic presupune inițiativa politicianului populist. Este un comportament asemănător cu felul cum politicienii se conformează strategiilor de succes pe rețelele sociale, care au prea puțină legătură cu politica serioasă, cu obiective și impact. Dar altceva.
Bineînțeles, nu putem trage concluzia că noțiunea de “accountability” e una pernicioasă. Negarea ei duce la negarea premiselor democrației înseși. De ce am mai avea alegeri fără ea? În plus, ea se dovedește operațională în multe situații cruciale din politică. Dar nu putem nici trece cu vederea extinderea ei exagerată.
Consecințele neadmiterii în Schengen
Trist e faptul că dezbaterea politică autohtonă se concentrează pe competența actualei formule de guvernare. Neadmiterea în Schengen va fi decontată, volens-nolens, de guvernul în funcție. Nu am niciun fel de intenție apriorică de a-i lăuda realizările, dar dacă “monstruoasa coaliție” PNL-PSD e de vină, atunci vinovate sunt și toate celelalte guverne, care au inclus mai toate partidele, de la PDL la USR, din 2011 încoace. Prin contrast, o admitere a României în Schengen ar fi într-o oarecare măsură o bilă albă pentru coaliția de guvernare, dar numai în sensul în care România și-a îndeplinit ultimele crâmpeie de obligații și conformitate. Dacă, cumva, intrăm în Schengen și guvernanții se laudă foarte tare cu asta, avem cam tot atâtea motive să-i aplaudăm cam câte avem ca să-i blamăm dacă n-o facem. Suntem, încă, străini de marile jocuri politice europene, nu suntem capabili să ne exercităm influența eficient în astfel de lucruri. Nu cred că vreun român informat poate susține că guvernele recente au fost capabile de un salt uriaș în această problemă, că avem o politică externă sclipitoare, oricât n-am mai călcat în străchini din epoca Dragnea-Dăncilă.
Partea proastă e că acest gen de mediocritate vag pozitivă se leagă de o stare de spirit internă, de data asta a unei minorități influente, cu opțiuni clare împotriva actualei coaliții de guvernare. Mutatis mutandis, pentru acest gen de stare de spirit, neadmiterea în Schengen e un fel de succes, pedeapsa meritată pentru o coaliție politică coruptă, incapabilă să modernizeze decisiv România. E un discurs pe care îl vedeți destul de des prin media, iar vocile care îl promovează vor sărbători neadmiterea în Schengen cu mai mult chef decât admiterea.
Și mai rău e faptul că nepotrivirea dintre atitudinea pozitivă a Comisiei și Parlamentului European și jocurile din Consilii va da apă la moară unui gen de euroscepticism de data asta justificat. Nici nu vreau să-mi imaginez cum se va tăvăli în chinuri AUR, din cauza Bruxelles-ului și a Uniunii Europene, dacă verdictul negativ se confirmă. Cu motive bune, din păcate.
Alte detalii despre mersul lucrurilor
Alte detalii pe care le-am obținut referitor la intrarea noastră în Schengen se referă la faptul că așa-numitul COREPER, întâlnirea ambasadorilor, ar putea lua în discuție problema, pe 30 noiembrie, înaintea Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne de pe 8-9 decembrie. COREPER nu are putere decizională, dar e un for consultativ important, fiindcă negocierile dintre reprezentanții statelor creează un consens care este reiterat ulterior, la nivelurile de decizie. Cu privire la obiecțiile care ar putea apărea pe traseele administrative, e vorba mai puțin de criterii ca statul de drept și corupția, invocate de parlamentul olandez, fiindcă acestea sună ciudat într-o problemă, până la urmă, tehnică. Pe masă ar putea fi puse protecția datelor personale, vizele de intrare sau chestiuni legate de mandatele de arestare, în cazul infracțiunilor transfrontaliere.
Un alt ethos bruxellez se leagă de faptul că Olanda sau Suedia sunt numai opoziția vizibilă cu privire la intrarea noastră în Schengen. Că nici Germania sau Franța nu sunt foarte încântate de perspectiva favorabilă, dar că preferă să scoată castanele din foc cu mâna altor țări, unde voința electoratului s-a exprimat deja, prin parlament.
Mai usturător e faptul că unul din scenariile negative care circulă la Bruxelles se referă la primirea Croației, dar ținerea în afara Schengen a României și Bulgariei. În acest caz, totul va fi văzut în România ca o jignire și o dovadă de incompetență paroxistică a guvernanților actuali. E drept, presa bulgară vorbește despre “decuplarea” Bulgariei de România, care ar urma să acceadă fără ea - idee oarecum de înțeles dacă ne gândim la performanțele negative ale foștilor noștri colegi de ultim loc în Europa. Dar să n-o luăm de bună, neapărat, e vorba doar de îngrijorarea unor politicieni bulgari care își păstrează anonimatul. Până la urmă, știu ei mai bine decât altcineva cum funcționează lucrurile la Bruxelles? Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
