Parcă tot mai repejor și chiar și tot mai temeinic, cărțile pe care Ion Moldovan le-a dedicat și le dedică marilor artiști prin ale căror contribuții s-a scris, cu rele și cu bune, dar mai ales cu mari eforturi, cu energie și cu o generoasă risipă de dăruire și de talent istoria teatrului românesc din a doua jumătate a secolului trecut și din primele două decenii ale veacului nostru, au ajuns să se constituie într-un raft de bibliotecă.
Volumelor dedicate Adelei Mărculescu, Luciei Mureșan, Valeriei Gagealov, Dragăi Olteanu Matei, Alexandrinei Halic, regizorului Cornel Todea, Simonei Bondoc, “cuplului regal” Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru (și tare mă tem că lista nu e tocmai completă) li s-a adăugat recent cel al cărui protagonist este Constantin Dinulescu. Care în cei aproape șaizeci de ani de carieră, petrecuți pe scenele Naționalelor din Iași și București, pe aceea de la TES, pe platourile de filmare, în studiourile TVR și ale Radio România a asociat distincției, eleganței, subtilității aparițiilor, toate acestea completate de o voce pe care nu ai cum să nu o recunoști dointr-o mie sau un milion, o anume stranietate. Ceva cu totul personal, un detaliu ce i-a permis actorului să nu treacă neobservabil fie și în rolurile de mai mică întindere.
Aruncând o privire peste consistenta Teatrografie inserată în paginile de final ale volumului Constantin Dinulescu -Viață Teatru și Teatru Viață (doar la Iași, unde a stat între anii 1955-1968, Constantin Dinulescu a jucat mai bine de 40 roluri) observi cât de mare a fost diversitatea interpretativă a creațiilor actorului. A cărui personalitate creatoare s-a conturat, firește, tot mai consistent în timp, a dobândit valențe și suplimentare, și complementare. Doar ochii ce mi se par a fi o moștenire din partea mamei par a fi rămas aceiași. La fel cum a rămas și vocea.
“Ciudatul rol al întâmplării”, vorba lui Băieșu, și-a spus cuvântul și în cazul lui Constantin Dinulescu. Cel căruia colegii, apropiații îi spun Bobsy. Născut la Alexandria, în familia unor oameni cu meserii “serioase” (tatăl, Aurel, a fost profesor de Română, iar mama, Sofia, a fost învățătoare), strămutat mai apoi la Călărași), devenit în timp reparator amator, însă priceput și pasionat de ceasuri, viitorul mare actor a trebuit să cunoască mai întâi gustul amar al eșecului la admiterea la Facultatea de Arhitectură (Matematica, bat-o vina!) spre a putea primi acceptul familiei de a da admitere la Teatru. Tatăl nu prea credea în seriozitatea meseriei, poate nici în talentul în domeniu al fiului, însă cum o eventuală reușită la Actorie i-ar fi putut salva odrasla de caznele armatei lungi, a spus într-un final magicul bine, fie!. După care a intervenit iarăși un bucluc. Candidatul și-a pierdut inițial vocea, a fost salvat de intervenția maestrului Gheorghe Timică și așa s-a văzut trecut pe lista admișilor. Nu a fost un favorit al lui Alexandru Finți, profesorul principal al clasei din care a făcut parte, a câștigat în studenție primii bani din teatru, făcând figurație, deși în vremea aceea standardele profesionale ale Institutului nu prea îngăduiau învățăceilor să facă acest lucru, ca student era gata-gata să facă o mică grevă, și-a dat producția și a urmat sfatul viitorului mare regizor Vlad Mugur de a-și petrece primii ani de carieră pe legendara scenă a Teatrului Național Vasile Alecsandri. A pornit la drum alături de alți patru colegi de studenție. Nu, nu a fost primit la Iași cu pâine și sare, însă în timp, pe măsură ce și-a creat un nume, a fost distribuit în roluri din ce în ce mai importante. A jucat alături de nume legendare (multe dintre ele mie îmi sunt cunoscute grație cărților lui Ștefan Oprea)- nume precum Miluță Gheorghiu, Anny Braesky, Margareta Baciu, Ion Lascăr-, în piese și bune, și proaste (să nu uităm de constrîngerile ideologice ale vremii), l-a înfruntat pe Paul Everac, la Iași a păcălit și moartea. Dacă veți citi cartea, veți afla detalii.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
