"Restituirea Crimeii către Ucraina, din care face parte inseparabilă, este în esență o cerință a dreptului internațional. Turcia nu recunoaște anexarea Crimeii și a declarat încă din prima zi că acest pas este ilegitim și ilegal. Aceasta este o poziție de principiu care are nu numai fundamente juridice, ci și morale."[1]
Recep Tayyip Erdogan
BRIEF
•The Crimean peninsula is a territory with a rich and tumultuous history, which continues to this day in the same tone, due to its unfortunate location on the periphery of the last great colonial empire that survived after the Second World War.
•In 1774, the Russo-Ottoman peace treaty was concluded Kűçűk Kaynarca. This treaty recognized the independence of the Crimean Khanate and its separation from the Ottoman Empire. At the same time, the Crimean Khanate also maintained its independence from the Russian Empire.
•Moscow has always seen Ukraine as a territory over which the loss of control would amount to an intolerable threat to state security, for the simple reason that this former Soviet republic was built post-1954 as an ultra-militarized European outpost against the West. The Crimean peninsula was also a militarized Russian outpost designed to project military force into the eastern Mediterranean.
•The Crimeea Platform is an international organization, established in February 2021 by Ukraine and joined by 42 other states from Europe, America, Asia, the Near East, Oceania and the Pacific. The purpose of the Platform is to coordinate the position of the states that support Ukraine in its effort to restore its sovereignty over the territories illegitimately occupied by Russia.
•If Ukraine (with the support of the West) will force the Russian Federation to admit military defeat and withdraw, the Crimean peninsula will remain perhaps the most complicated item on the agenda of future peace negotiations. It is not excluded that, just as the Ottoman Empire did in 1774, Moscow will now insist on the independence of Crimeea as a neutral and demilitarized state in order to agree to the results of the peace process.
DREPTUL FORȚEI ÎN ISTORIE ȘI DESTINUL PENINSULEI CRIMEEA
Peninsula Crimeea este un teritoriu cu o istorie bogată și zbuciumată, care continuă până astăzi în același ton, datorită nefericitei sale situării la periferia ultimului mare imperiu colonial care a rezistat după al doilea război mondial.
Undeva în secolul V înainte de Cristos, grecii au început să colonizeze peninsula întemeind cetăți pe coastă și la gurile Niprului. Și au rămas acolo și după cucerirea romană, la mijlocul secolului I înainte de Cristos, au supraviețuit divizării imperiului roman, cuceririlor regatului Rus Kievean, rivalităților dintre cele două puteri mediteraneene - republicile Veneția și Genova - timp de aproape două mii de ani, chiar și după cuceririle tătare.
La mijlocul secolului XV se formează Hanatul Tătar al Crimeii, care în curând va fi înglobat în Imperiul Otoman, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Rus, condus de Ecaterina cea Mare, decide că a venit momentul să își extindă influența în Caucaz, bazinul Mării Negre, spre Balcani, Mediterana, țintind Ierusalimul. Motivația formală sub care Imperiul Rus și-a început expansiunea către Gurile Dunării, Marea Neagră și Mediterana era aceea a apărării fraților creștin-ortodocși.
Primele ciocniri ale războiului ruso-turc dintre anii 1768 – 1774 au avut loc pe teritoriul Basarabiei. În anii 1769-1771, trupele ruse ocupaseră întreg teritoriul otoman de la nord de Dunăre, Marea Neagră și Caucaz, iar o parte din flota militară rusă din Marea Baltică ajunsese în Marea Egee. Între mai 1772 și martie 1773, ostilitățile se opresc, se ajunge la un armistițiu și se negociază la Focșani și la București un tratat de pace, dar fără rezultat.
Negocierile erau atent urmărite de Prusia și Austria, așa că Rusia, care avea ascendentul mai multor victorii pe câmpurile de luptă împotriva otomanilor, formulează o platformă de cereri moderate în procesul de negociere: (i) independența Hanatului Crimeii, (ii) lărgirea autonomiei Principatelor Române, (iii) un acces teritorial limitat la Marea Neagră, libera navigație militară pe această mare, libera navigație comercială pe Marea Neagră, (iv) liberă navigație în strâmtori și estul Mediteranei, precum și (v) despăgubiri de război.
Chiar dacă nu s-a încheiat un tratat de pace, în parte pentru că rușii au crezut că este posibilă o cucerire militară rapidă a Istanbulului, totuși otomanii luaseră cunoștință de condițiile Moscovei și chiar acceptaseră câteva dintre acestea, chiar dacă nu pe cele mai importante. Ostilitățile s-au reluat pentru ceva mai mult de un an, dar după moartea sultanului Mustafa al IV-lea și preluarea conducerii imperiului de sultanul Abdul Hamid al II-lea apetitul otoman pentru continuarea conflictului fără perspective de victorie a scăzut.
Otomanii au acceptat formula de tratat pe care Imperiul Rus o pusese la București pe masa negocierilor. Conform lui Adrian Tertecel[2], tratatul de pace încheiat în iulie 1774 la Kűçűk Kaynarca (Kuciuk Kainargi) a oferit soluții (cele mai multe publice, dar și câteva rămase secrete) pentru chestiunile care aduseseră cele două imperii în conflict, și anume[3]:
(i) Recunoașterea independenței Hanatului Crimeii și a separării acestuia de Imperiul otoman (art. 3);
(ii) Anexările teritoriale pe care Rusia le făcuse (art. 4, 18, 19, 20, 21);
(iii) Libertatea comerțului și navigației rusești și otomane în toate mările Imperiului otoman (art. 11, 12);
(iv) Apărarea și lărgirea drepturilor popoarelor creștine supuse sau vasale Porții (art. 7, 16, 17, 23, 25);
(v) Plata de către Poartă a unor despăgubiri de război în favoarea Rusiei (al doilea articol secret);
(vi) Extrădarea reciprocă a infractorilor (art. 2) și eliberarea prizonierilor de război și a robilor capturați de fiecare parte beligerantă (art. 25);
(vii) Drepturile pelerinilor ruși care vor vizita locurile sfinte din Imperiul otoman (art. 8);
(viii) Abrogarea precedentelor tratate și convenții ruso-otomane (art. 22);
(ix) Restabilirea păcii între Rusia și Poartă, retragerea trupelor ruse de pe teritoriul otoman, ratificarea acestui tratat de pace și schimbul de ambasade extraordinare (art. 1, 10, 15, 24, 26, 27, 28, și primul articol secret).
Prevederile din articolul 3, la care Imperiul Rus deopotrivă cu cel Otoman s-au angajat în 1774 este redat pe larg, în traducerea expusă de Adrian Tertecel în lucrarea citată, în anexă. Deocamdată important de citat aici ar fi următorul paragraf din acel articol:
"Toate popoarele tătare, cel din Crimeea, cel din Bugeac, cel din Yedisan, cel din Canboyluk, și cel din Yediçkul, fără nici un fel de excepție, vor fi recunoscute de către cele două imperii ca fiind guvernate de propriul lor han, din neamul lui Ginghis Han, ales și hotărât de acord și cu consimțământul unanim al popoarelor tătare, pe care le va cârmui după legile și obiceiurile lor vechi, fără a da nici un fel de socoteală vreunei puteri străine."
În timpul războiului civil dintre rușii albi și rușii roșii, între 1917 – 1921, peninsula a fost la un moment dat fief al unei armate a Rușilor Albi, condusă de generalul Piotr Vrangler. Vrangler a pierdut în cele din urmă lupta cu trupele roșii conduse de Nestor Manho, iar în teroarea care a urmat, s-au raportat între 60 și 150 de mii de victime ale prigoanei comuniste din Crimeea (condusă se pare, printre alții, și de refugiatul comunist maghiar Bela Kun).
În 1921 s-a constituit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse; revenirea la independența teritoriului, conform tratatului de la Kuciuk Kainargi, nu s-a pus nicio clipă. Turcia, care la acel moment lupta pentru propria independență sub conducerea lui Mustafa Kemal (Ataturk), nu a ridicat pretenții privind Crimeea.
Între iulie 1942 și mai 1944, peninsula Crimeea a fost ocupată de trupele germane și române. Înainte de a se retrage, sub presiunea Armatei Roșii, trupele naziste au exterminat câteva zeci de mii de evrei crimeeni. Ulterior, sovieticii au decis să epureze etnic teritoriul peninsulei, sub acuzația de "colaboraționism cu ocupantul nazist". Au fost deportați peste 200 de mii de tătari, majoritatea în Uzbekistan, dar și 14.300 greci, 12.075 bulgari și aproximativ 10.000 de armeni.
În fine, la 19 februarie 1954, prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret de transfer al regiunii Crimeea de la Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă către Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, cu următoarea motivație: "similaritățile economiei, proximitatea și relațiile economice și culturale apropiate dintre regiunea crimeană și RSS Ucraineană". În ultimii ani ai URSS, în mandatul președintelui Mihail Gorbaciov, o parte a tătarilor deportați s-au reîntors în Crimeea.
În ianuarie 1991, a avut loc un referendum în Crimeea, iar alegătorii au aprobat restabilirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Crimeene. În 15 mai 1992 s-a creat guvernul Republicii Crimeea și s-a adoptat o constituție. Patru zile mai târziu, Crimeea a acceptat să facă parte din noul stat Ucraina și a renunțat la un guvern propriu, dar crimeenii au cerut un statut de autonomie extinsă. În 14 octombrie 1992, parlamentul crimean a creat postul de președinte al Crimeii, ocupat între anii 1994 – 1995 de Iuri Meșkov.
În martie 1995, autoritățile ucrainene au intervenit și l-au destituit pe Iuri Meșkov din funcția de președinte al Republicii Autonome Crimeea, acuzându-l de tratative secrete cu Moscova pentru a integra teritoriul cu Rusia și, în anul 2011, l-au deportat de pe teritoriul ucrainean.
În august 2009, în Crimeea au început proteste anti-Kiev de anvergură, separatiștii cerând intervenția Federației Ruse pentru a impune pentru Crimeea un statut similar cu cel a Osetiei de Sud și al Abhaziei. Când, în noiembrie 2013, au început protestele "EuroMaidan" la Kiev, președintele pro-rus Viktor Ianukovici a cerut Kremlinului să trimită trupe în Crimeea pentru a-i proteja pe cetățenii ruși din peninsulă. În februarie 2014 Moscova a ocupat peninsula.
Nici noul stat Ucraina, care din momentul în care și-a declarat independența (ca de altfel și celelalte republici foste sovietice) s-a aflat permanent sub o extraordinară presiune din partea Moscovei, total nemulțumită de pierderea unei părți a imperiului sovietic și, evident, nici Federația Rusă nu au luat în considerare, ca principiu, revenirea la angajamentele din 1774 față de peninsula Crimeea, prin declanșarea unui proces care să-i permită populației care locuia acest teritoriu să se exprime absolut liber asupra independenței, fără un control din partea Moscovei sau Kievului.
Moscova a văzut mereu Ucraina ca fiind un teritoriu asupra căruia pierderea controlului ar fi echivalentă cu o intolerabilă amenințare la adresa securității statului, din simplul motiv că această fostă republică sovietică era construită post-1954 ca un avanpost european ultra-militarizat împotriva Occidentului.Citeste mai departe pe Contributors.ro
