Unul dintre marii români ai secolului 20, pe care, admirându-i scrisul, l-am iubit, se cheamă Petru Creția. Spre finele preafrumosului său volum Epos și Logos. 25 de studii și interpretări (Ed. Univers, 1981) are trei articole dedicate eticii. Cel secund se cheamă 50 de gânduri despre bine și rău în sfera moralității și sintetizează ceea ce deja filosoful analizase un pic mai convențional-sistematic în Obiectul eticii (articolul anterior, prim, al secțiunii). Dat fiind că cea mai sinceră și cinstită dialectică stă sub metafora biblicei Lupte a lui Iacov cu Îngerul, voi lua aici la un refec discipolent amiabil cele 50 de teze ale lui Creția. De dragul originalului autor originar, modestul serial de față va fi un pic lung. De dragul elocvenței, ar fi fost adecvat a se numi Anti-Creția (glose despre 50 de teze clasice asupra moralității). De dragul diversei audiențe... e cum scrie sus.
Un clasicist masiv, Creția a scris adesea chiar mai șarmant și stilat decât marii eseiști francezi ai veacului său. Oricum, pe-acolo merită situat, deși-i întrece pe mulți în bagaj cultural. Pe de altă parte, să nu uităm că pe vremea sa formarea de clasicist însemna și o bibliografie dominată de excesiva apologie a eroului tragic, în care tragismul în sine, nu doar Eroul și eroismul, adesea erau confundați cu Idealul Etic. Despre etică și subsecventa (ori transcendentala) morală, Creția cearcă să rămână metafizic. Cel ce de regulă scrie de parc-ar cânta (egal imnic și liric), ba ar și dansa, substituind cu îndestulare ambele arte, în mica sinteză de teze etice încearcă să fie neamț pedant, apodictic, sentențial, suficient și definitiv. Totuși, nu fără ca uneori să se mai scape. Lămurită anterior de Creția drept „vorbire despre vorbirea etică”, metaetica poate fi descriptiv-analitică, atunci când e discurs scolastic, ori eliptic sugestivă, cum sunt nu numai tezele maestrului, ci și apostilele/paralaxele anti-teze de față, adresabile nicidecum tuturor/orișicui.
„1 Despre bine și rău, în sens etic, nu se poate vorbi decît în sfera libertății.”
Atâta vreme cât libertatea nu este statuată ontic, nici stabilită ontologic, autonomia eticii nu e nici măcar sugerată, darmite propusă (Fapt Ontic). Și fiindcă ceva de-acest ordin era de așteptat din partea unui concentrat de tratat, Creția pare a se reține de la bunînceput oarecum în proximitatea teritoriului antropo-social. De altminteri, „tributar” mai înainte de toate clasicilor antici (pentru care nici zeii nu erau/puteau fi liberi, având propriul determinism: soartă/destin), nici clasicistul contemporan nu putea să încerce „idealismul” postulării vreunei etici ontice (ființiale măcar) și eventuale speculații despre ontologia eticii, imediat legată și de vreo libertate ontică/absolută, cum poate ne-ar fi plăcut unora.
„2 Libertatea este capacitatea de opțiune a unei voințe concrete, într-un spațiu concret.”
Un asemenea adevăr nu sună deloc bizar în urechile unui occidental. În ochii unui oriental urmând a suna de-a dreptul absurd, inachiesabil. Deoarece pentru primul „concretul” nu e deloc carceral, iar dacă totuși e îngrădit și neprietenos omul încă mai are libertatea/capacitatea de a-l contesta, modifica, ori pur și simplu părăsi. În vreme ce pentru oriental aserțiunea e o contradicție-n termeni, intervalul dintre libertate și „spațiul concret” e cvasi-infinit, ecuația filosofului apropiind concepte aproape paralele, primul situat la ceruri, secundul doar pe-un pământ vremelnic. Față de cel din urmă omul oriental permițându-și chiar luxul libertății de-al răbda, de nu chiar a-l disprețui. Cât despre români, în schimb, fraza tezei 2 răsună dramatic. Căci în „anii lui Creția” condiționările concretului omenesc erau impuse polițienesc de rigid și brutal, capacitățile de opțiune erau reduse, opțiunile însăși neavând cum să se ivească, spontan/liber, în mințile subjugate proiectului politic comunist, al ironicei/cinicei „etici și echități socialiste”. Oricum, o frază ca asta a tezei nu supăra cu absolut nimic retorica politico-socială oficială, ci dimpotrivă. Dincolo de orice adecvări logice, i-am zis frazei/tezei „dramatică” tocmai din perspectiva umanistă, din compasiune pentru cititorii vremii, care puteau vedea aici o confirmare a nenorocitului de concret sociopolitic de suportat.
„3 Nu orice opțiune se înscrie în cîmpul moralității, ci numai aceea care se raportează la binele și răul etic.”
În sine, fraza e perfectă. Infailibilă. Atât doar că ea, urmată fiind de „teze” cu atribut de glose (aditive sau cumulative), adică nu de crescendo vectorial, perfect coerent logic, tema/ideea sa va reveni aproape ranversat sau amendat. Căci nu stabilește irefutabil diferența/distanța/ierarhia dintre moral și etic, grăbind inserția coordonatelor bine/rău. Deci să lăsăm fraza neatinsă, urmând poate a reveni. De altminteri mai multe „suspensii” capătă replici/răspunsuri peste și printre alte teze, așadar episoade.
„4 Orice act care nu transcende autointeresul rămîne în sfera utilității.”
Petru Creția propune o convenție, o discriminare (aș zice utilă) între bine și util. În vreme ce alții vor fi putut vorbi mult și bine despre utilitatea sau/respectiv gratuitatea binelui, mai ales că enorm de mulți consideră că trebuie să fie și multe rele folositoare omului pe pământ. (Socialiști, comuniști, fasciști, războinici și revoluționari au susținut și vor susține oricând așa ceva.) Dar cugetătorul trebuie urmărit în sensul lexicului pe care el însuși ni-l propune.
„5 Binele etic este opțiunea liberă în act pentru un bine transindividual.”
Bine că insertează precizarea „în act”, altminteri o opțiune liberă doar imaginată sau exprimată (de amorul imaginației sau teoriei) nu e doar factice, n-ajungând la vreun bine, doar transformarea binelui în bun substanțiind, ponderalizând, însemând totul.
„6 Binele transindividual poate fi numit metaforic lege morală.”
Omagiu (terminologic) lui Kant, cuvântul „metaforă” poate fi eludat. Mai simplu și clar poate rămâne: numai binele transpersonal/transindividual este moral/etic. Căci oricât de lejer/metaforic ai lua termenul „lege” greu te poți desprinde de raportarea la aritmetica absolută/indiscutabilă a juridicului. Depășind legea (de tip cod civil și penal), morala începe doar acolo unde, nelipsit de lege, omul își asumă libertatea și riscul de a duce la extreme, pentru sine însuși, încă neprevederile legii. Adevărata morală arată drept performanță exemplară, care nu doar a înglobat deja orice lege comună, ci începe dincolo și merge mult mai departe de lege.
„7 Răul etic este abaterea de la legea morală sau nesocotirea ei.”
Dacă Petru Creția chiar a vrut să absolutizeze „legea morală” (kantian lucru în sine), deci să facă din termeni empirici sau metaforă un universal sau concept de aceeași demnitate a Eticii, Moralei, Binelui/Răului Etic, sigur că abaterea sau nesocotirea (Legii Morale) poate defini răul etic. Numai că procesul ridicării de termeni la rang de concept (la unii/alții escaladă a înobilării conceptuale) e virtual pândit și de tentația echivalării facile. „Legea morală” e aici un universal absolut (religioșii i-ar zice chiar Dumnezeu), mai mult postulat decât tangibil, în vreme ce „răul etic” rămâne proxim reificărilor, ocurențelor, împlântărilor și întâmplărilor în realul concret. Și dacă tot am pomenit de Dumnezeu, să ne amintim și cazul unui alt personaj foarte subțire, dr. Corneliu Mircea, care în aceiași ani comuniști publica o metafizică ce vorbea despre Ființă aproape ca-n psalmii liturgici, imediat după 1989 trecând la limbajul și scrisul de clară și pură mistică ortodoxă. Sau cazul mai popularului Ioan Alexandru, care sub masca patriotismului naționalist funcționa drept poet hieratic și criptocreștin, după ‘89 rămânând fățiș și public un misionar al obșteștii credinți. (Poate, undeva/cândva, o comparație a traducerilor făcute Cântării Cântărilor de către P. Creția și I. Alexandru ar fi interesantă.) Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
