În martie 1953, poporul sovietic și, odată cu el, întreaga lume primeau, prin intermediul postului de radio Moscova și al crainicului acestuia, Levitan, vestea morții celui de-al doilea mare dictator sovietic. Stalin.
Trei ani mai târziu, de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS, succesorul acestuia la conducerea partidului, Nikita Sergheevici Hrusciov, îi dezvăluia o mică parte dintre crime și abuzuri într-un așa-zis Raport secret, relativ repede ajuns la cunoștința întregii lumi. O făcea din dorința de a-și consolida puterea (la aceeași strategie va recurge în 1968 și Nicolae Ceaușescu), tot la fel cum același Hrusciov îi îngăduia lui Soljenițin să i se publice în periodicul Novîi Mir nuvela O zi din viața lui Ivan Denisovici. Numai că tot lui Soljenițin i se va refuza în cel mai categoric mod cu putință publicarea în Uniunea Sovietică a cărții Arhipelagul Gulag. Cartea va apărea în Franța mai întâi în limba rusă și de abia pe urmă în franceză și va deschide, măcar în parte, ochii unei lumi ce mai degrabă dorea să fie decât era cu adevărat oarbă.
În toamna anului1957, Albert Camus primea premiul Nobel pentru literatură, iar în noiembrie, atunci când autorul Ciumei se afla la Stockholm pentru a lua parte la ceremoniile aferente, deja se presupunea că viitorul laureat avea să fie rusul, mă rog, sovieticul Boris Pasternak. Se mai știa și că faptul nu ar fi fost deloc pe placul guvernului sovietic care începuse deja să exercite presiuni ca viitorul posibil premiat să refuze respectiva recunoaștere internațională. Camus era la curent cu asta și așa se explică detaliul că, în cele două discursuri din Suedia, și-a exprimat solidaritatea cu autorul romanului Doctor Jivago, a vorbit despre relația de antagonism dintre adevărata artă, libertate și realismul socialist.Ca și cu pretinsa artă pentru artă. Un an mai târziu în întreaga Uniune Sovietică și îndeosebi la Moscova erau organizate, la ordin, adunări, manifestații în cursul cărora oamenii muncii erau obligați să își exprime dezaprobarea zgomotoasă față de nobelizarea concetățeanului lor.
Exact în anul 1958 viitorul mare romancier albanez Ismail Kadare, care mai târziu avea să devină și el candidat la premiul Nobel pentru literatură, dar va avea și relații deloc dătătoare de confort și siguranță cu Enver Hodja (Hoxha), un fel de Stalin al țării sale, era student la Moscova. Habar nu avea atunci că “ să fii pe lista premiului Nobel însemna să fii damnat de jumătatea lui periculoasă”. Însă așa cum scrie chiar el însuși în romanul Înfruntare la nivel înalt.Misterul convorbirii telefonice Stalin- Pasternak, recent apărut în românește în colecția Raftul Denisei a editurii bucureștene Humanitas (traducerea: Marius Dobrescu)”am avut ocazia să trăiesc lovitura lui ucigătoare, cea de care el (Pasternak, n.m. M.M.) a scăpat prin moarte”.
Incertitudinea, teama, frica, abandonul la ordin l-au încercat pe Boris Pasternak și cu mai mult de 20 de ani înainte, atunci când, la data de 23 iunie 1934, a fost chemat pe neașteptate la telefon de dictatorul sovietic I. V. Stalin. Care, în decursul unei convorbiri neașteptate de nu mai mult de patru minute, dorea, pasămite, să îi afle părerea despre poetul Osip Mandelstam. Pe care tocmai îl arestase fiindcă într-o poezie cu alură de pamflet îl catalogase pe locatarul Kremlinului țărănoi. Pesemne povestea revenise în actualitate în 57-58, însă, firește, nimeni nu știa cu exactitate cum se desfășurase misterioasa convorbire..Citeste continuarea pe Contributors.ro
