Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Suntem un stat laic?

de Vlad Zografi     Contributors.ro
Vineri, 15 octombrie 2021, 17:06 Actualitate | Opinii


Vlad Zografi
Foto: Arhiva personala

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt documentate acolo relațiile subterane dintre structuri de decizie financiară ale BOR, politicieni și oameni de afaceri. Lucrurile astea erau ușor de bănuit, dar lipseau dovezile. Reportajul nu e un atac la adresa credinței religioase, așa cum s-au grăbit să-l acuze unii, ci dezvăluie pur și simplu o poveste de corupție. Ca multe altele, s-ar putea spune, cu deosebirea totuși că BOR e o instituție impenetrabilă, care se sustrage în mare măsură mecanismelor de control ale statului, și are o influență socială enormă. A doua împrejurare e dezastrul provocat la noi de covid. Spre deosebire de Bisericile din alte țări la fel de ortodoxe, BOR n-a susținut campania de vaccinare, n-a dat un exemplu prin care să-i convingă pe enoriași că, nevaccinându-se, se expun și îi expun pe ceilalți unui risc mortal. Ar fi absurd să intru în zăpăceala dezbaterilor despre covid, singurul lucru relevant e corelația statistică dintre numărul cazurilor grave și procentajul de vaccinați în diferite țări. Asta spune tot. În fine, prima împrejurare se leagă de o experiență personală: confruntarea cu problema studiului religiei în școală. Îmi era de-ajuns pentru a scrie mai demult un text asemănător pesemne celui față, dar am ezitat.

Vreau să explic pe scurt motivele ezitării mele. Mi-e antipatic ateismul militant, așa cum îmi sunt în general antipatice formele stridente de militantism. Ba chiar cu o nuanță în plus. Credința ține de partea cea mai intimă din noi și e odios să intri cu bocancii în sufletul omului. Oricât am poza în stoici, avem cu toții spaimele și speranțele noastre, bâjbâim prin lume în căutarea unui rost. Oricât ar avansa știința, rămân mereu întrebări fără răspuns, și nu se poate altfel – iertați-mi platitudinea. Mărturisesc că, fără să fiu credincios în sensul obișnuit, am și eu credința mea, și prefer să discut cu un om religios autentic decât cu unul interesat numai de partea materială a vieții. În definitiv, nu sunt deloc convins că soluțiile mele de supraviețuire sunt mai bune decât ale altora, dar am ajuns la ele după un drum anevoios în care m-am străduit să-mi țin treze sufletul și mintea. Am evitat întotdeauna să jignesc credința altuia.

Acestea fiind spuse, mă întorc la studiul religiei în școlile de stat. Formal, cei treisprezece ani de catehizare (începând cu clasa pregătitoare) sunt opționali, însă în realitate sunt cvasiobligatorii. Un lucru e opțional când poți alege să-l faci. Dacă ar fi opțional un curs de istoria artei, părintele ar completa o cerere pentru cursul de istoria artei la care vrea să participe copilul lui. În cazul religiei e pe dos: dacă nu vrei să facă religie, trebuie să completezi o cerere. Se presupune deci că, în învățământul public, dacă nu vrei să facă ore de religie copilul tău ești un caz excepțional, o abatere de la normă, pe care ești obligat s-o semnalezi. Și asta nu e totul. Orele de religie sunt sistematic puse în mijlocul programului școlar, așa încât refuzarea lor creează dificultăți, copilul tău fie va rămâne în clasă neparticipând, fie o va părăsi și va trebui să-și petreacă într-un fel sau altul ora peste care sare. Ar fi o problemă organizatorică și dacă, de pildă, un sfert din clasă n-ar face religie, dar dacă sunt puțini, apare în plus o problemă psihologică gravă. Se vor simți ostracizați – iar asta dintr-o cauză cu care ei n-au nici o legătură, părinții lor au făcut alegerea. Prin urmare, pentru a evita mici sau mari drame, de regulă părinții nu vor completa acea cerere. Așa încât practic toți copiii vor trece prin treisprezece ani de catehizare.

Să ne înțelegem, n-am nimic împotriva educației religioase. În țările civilizate există școli confesionale, poți să-ți dai copilul la o școală catolică, de pildă, dar aici vorbim despre învățământul public. Nu cred că toți profesorii de religie îi învață pe copii că vor fi călcați de mașină dacă nu își fac cruce când trec prin fața unei biserici, mulți dintre ei sunt probabil oameni de bun-simț, nici nu cred că toate manualele de religie arată ca mostrele pe care le-am văzut. Pe de altă parte, e perfect adevărat că devii om întreg abia dacă ai cunoștințe despre religiile lumii, cu un accent firesc pe religia care a modelat cultura și civilizația din țara ta. Într-un învățământ ideal, aș vedea studiul religiei legat de istorie, de istoria artei, a muzicii, a literaturii, a filozofiei. Marx spunea că un ateu care intră în catedrala din Chartres devine credincios, iar pentru Cioran muzica lui Bach era singura posibilă dovadă a existenței lui Dumnezeu – să fiu iertat pentru numele invocate. Am auzit spunându-se că orele de istoria religiilor ar trebui să înlocuiască orele de religie – totuși, treisprece ani de istoria religiilor e cam mult. Și am avea nevoie de câțiva Mircea Eliade în fiecare școală.

Mai e însă o problemă. Pentru a evita contradicțiile, studiul biologiei a fost emasculat – nu se pomenește de evoluționism, ca și cum n-ar exista însuși fundamentul ei logic. Dacă elevul face parte dintr-o familie cu minimă cultură științifică, va afla despre Darwin și felul în care biologia ne spune că a evoluat viața pe Pământ. Dar și dacă provine dintr-o familie fără asemenea preocupări, tot va afla câte ceva, eventual deformat – internetul nu mai permite izolarea. Și atunci apare o ruptură: un lucru se spune la orele de religie, altceva ne spune știința. Ca atare, elevul fie va adopta hotărât una din variante, fie se va obișnui cu fățărnicia. Fățărnicie pe care am deprins-o și noi, cei care, trăind în comunism, știam că erau lucruri pe care le auzeai și trebuia să le spui la școală și lucruri pe care le auzeai și le puteai spune doar acasă. Am sperat ca scindarea asta interioară să dispară după 1990.

La prima ședință cu părinții, iar apoi în contactele dintre ei, în privința orei de religie descoperi trei atitudini, care corespund raporturilor cu religia din societatea noastră. Există Categoria I, din care fac parte credincioșii devotați, oameni care merg frecvent la biserică, sunt convinși că moaștele sfintei Paraschiva pot face minuni etc. Pentru ei este de la sine înțeles că toți copiii trebuie să participe la ora de religie, orice reacție negativă a altor părinți e o blasfemie. Mă întreb dacă sociologii au o cifră exactă pentru procentajul lor. Majoritari nu sunt, altminteri ar fi fost adoptat referendumul pentru familia tradițională, dar sunt suficient de mulți pentru a reprezenta un bazin electoral foarte tentant. Mai e și Categoria II: oameni care merg la biserică doar de sărbători, religiozitatea lor e aproximativă, ține de cutumă și e alimentată de speranțe și temeri vagi. Cred că sunt majoritari în societate. Părinții din Categoria II acceptă tacit ora de religie, după principiul „oricum, nu strică”, și nu-și bat capul să se întrebe dacă e normal ca orele de religie să fie cvasiobligatorii în învățământul public dintr-o țară presupus laică. În fine, Categoria III, flagrant minoritară: unii atei, alții agnostici, alții chiar credincioși, dar revoltați de modalitatea în care e impus studiul religiei. La sedința cu părinții, cei din CIII vor protesta – timid, dacă mediul e dominat de CI, sau mai vehement, dacă dezechilibrul e mai mic. O soluție ar fi coalizarea celor din CIII în încercarea de a atrage câțiva din CII, pentru a evita ostracizarea copiilor care nu participă la orele de religie, dar e foarte greu de pus în practică – din cauza presiunilor venite dinspre CI sau a inerției celor din CII.

Lăsând la o parte rostul și efectele educației religioase în învățământul de stat, aici e vorba și de bani. După un calcul estimativ, anual se cheltuiesc câteva sute de milioane de lei pentru orele de religie din școli – bani care vin direct de la stat sau indirect, prin BOR, finanțată tot de stat. Zecile de institute și seminarii teologice pregătesc mii de profesori care predau religia în toate școlile din țară și primesc salarii la fel ca ceilalți profesori, cu deosebirea că ei au de lucru cu elevi din tot spectrul învățământului, de la clasa zero la clasa a XII-a. Ar fi interesantă o statistică a numărului absolvenților de teologie în comparație cu situația din alte țări europene, eventual corelată cu numărul copiilor născuți de minore. Dar aici, fiind vorba de bani publici, avem din nou de-a face cu alegerea statului. Adică a politicienilor.

Iar politicienii sunt foarte atenți la CI și CII. CIII e categorie neglijabilă, dacă ții un discurs pe placul ei atragi foarte puține voturi. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contribuotrs.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3856 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by