Tare nu voiam a mă băga-n treaba asta. Tare-aș fi pus punct (Punct!) politichiilor. Și nu doar fiindcă nu mă pricep și nici că mă-nteresează. Dar nici nu mi-e mie – da absolut deloc! – de politică. Și mai ales de politicieni. Mi se-atotrupe! Cu toate astea, dacă mi-e de ceva și cineva, în areal românesc vorbind, apoi vă jur că mi-e doar de semenii străzii, de românii reali și comuni, de sătenii și proletarii mărunți și mulți, de dumneata/mata/matale, de tine. Căci văd atât de excesivă defulare stresantă, atâta agitațiune de minți, de creiere (= ucidere efectivă de neuroni), atâta scârțâit/cârțâit/pârțâit mental, adică energie-aruncată, isterie degajată în jurul „evenimentelor” așanumite politice, astăzi... De parcă ele chiar ar merita numite evenimente, de parcă ar fi doar de azi-ieri, de parc-ar avea vreo calitate de fapt important, nou, de experiență aparte. În vreme ce-s banale ca noaptea, ca apa udă, ca focul fierbinte, ca zgomotul preaexcesiv pentru una bucată sau fărâmi de nimic. Zero scandat/înșirat pe băț. Ceață homerică și duh himeric răsplutind peste mlaștini sau baltă. Oare merită?
Oare merită atâta ambalare de națiune în jurul unor „partide” și indivizi (politici) care au – veramente, aletheic (dacă mă-nțelegeți) vorbind – exclusiv calitatea de mimetisme, reiterații, marionete, repuneri în scenă a absolut tot ce-am putut vedea mai mult sau mai puțin limpede în fix 31 de ani? (De fapt, în mult mai mulți ani, decenii, seculi. Numai că poate sau știe cineva să priceapă, „să-nvețe”, „să vadă” Istoria?) Oare are vreun membru al menajeriei politicienești vreun „nume”, adică altceva decât calitatea, pură, esențială, de anonim? Chiar nu se vede bine că doar dăm (mă rog, unora părinții ori coloneii le-au dat) alte nume pentru aceleași „figuri”, alte trupuri pentru aceleași figurații, trăsături de cretă proaspătă pentru aceleași șotroane de trotuar, stradelă, cartier, mahala?
Tot ce se-ntâmplă e la fel de banal și comun cum la români foarte comune – chiar cele mai comune substantive/nume/denumiri – sunt Mărie, bască, pălărie. Și ce-i, domle, dacă pe unul dintre actuali îl cheamă Cîțu? Nu e el tot doar un fel de cât, câtime, cutare? Un ce aproape transparent, rectiliniar, cvasimetafizic, iar de nu chiar, unul cel puțin primar cognitiv/gnoseologic/cogitativ, minim operator logic, fapt aritmetic. Mă gândesc la ce-ul de buturugă de-mbârligat care, câtimea de proțăpit/împiedicat ceva-ul (orice), substitutul lui cine, ba chiar însuși carele. Cutărescul. Cel care ar fi putut fi sau s-ar fi putut numi orișicum, fitecum, fitecine, accidentul ontic/ontologic oricând înființabil/împielițabil, denominativul indiferent și indiferent denominabil, particularul fără de niciun general, determinantul circumstanțial cel mai ocurent/concurent, obștesc, constant, imanent.
Pe scurt: Cîțu (întâmplător/actualmente/momentamente priministru) e doar un nume. [Probabil că cei care nu se pot abține să tragă lucrurile-n derizoriu își amintesc, cu ironică veselie, fabuleta lui Topârceanu cu cocoșul și găina. Și-anume care, cocoțați pe-orice gard sau grămadă de gunoi, țipă cât pot de tare: „nimeni-nu-mai-e-ca-noi, nimeni-nu-mai-e-ca-noi!” Peste care-un pițigoi, mititoi și zglobiloi, zice ori doar râde-n piept: „câți-ca-voi, câți-ca-voi!” Jucăreală măruntă, rizibilă, analogia atât de empiristă nu-i de mine. Vreau alte lucruri, ceva mai subtile, a vă rememora. Drept pentru care, cu scuzele de rigoare, închei paranteza și revin.] Cîțu (întâmplător/actualmente/momentamente priministru) e doar un nume. Un substantiv propriu cu reale calități de substantiv comun, cum au fost și... (mulți alții, circa toți). Vorba altui poet: un nume care trebuia să fie dat/purtat de către o stare de lucruri, de un spiritus/genius loci, de o Weltanschaungen. De către românescul tuturor cumpetelor din fiece și toate vremurile/vremuirile. [Nota bene: cumpăt/cumpete nu se referă la răscruce/răscruci, nu la vreo intersecție mare/măreață ori măruntă/insinifiantă măcar; e mai degrabă o stare fragilo-năucă a balanței pendulatorii, fluența liberă a celebrului „spațiu mioritic” și a mai puțin celebrului „ondulatoriu românesc”; dar cu și mai deplină arguție sau adecvare, un fel de-a fi al Tranziției.]
Partidul lui (când cutare, când câțare)... iarăși nu prea contează. Partidele, toate, în ultimele 3 decenii au fost melanjuri de inși de aceeași stirpe a adulților-copii, imaturi disperați, aroganți, grandomani. Puși pe căpătuială personală, pe răzbunări, lovituri și lupte intestine, pe pupat crucea cu epoleți până se văd pe scăunelul cu sceptru gen mitră, pe lipsa totală a vreunei ideologii (reale, nu declamate). Și mai ales individualiști înhăitați doar la binele acaparării și abuzării de puteri, licheliști turnându-și sau vânzându-și confrații pe-un mezel, argintării sau tablouri, plini până la ceruri de mizantropie, veritabili disprețuitori față orice va mai fi putut însemna om, oameni, stimați cetățeni, bre popor. Cum se cheamă partidul, ce nume au respectivii... chiar nu contează. Toți sunt doar dantelate/împăunate substantive comune.
Și dacă din toate poveștile astea curente nu puteți vedea Ideea (platonică), esența (universală), „necesitatea” și „natura” (elină), „firea pământească” (creștină), „voința” (schopenhaueriană), instinctul (etologiei și biologiei), personalismul/individualismul energetic (rădulescian), inconștientul (psihanalitic), absurdul (existențialist), etc, etc, etc – căci nicidecum n-am să pomenesc de răspomenita prostie sau imbecilism românesc –, atunci chiar că... vina și suferința vă aparțin! Prin termenii sau conceptele tocmai enumerate, care mai științifice, care mai filosofice, venerabile sau cabotine, aparent toate destul de empirice, nu se spune altceva decât că omul, absolut tot omul, nedevenind (prin educație și cultură) altceva decât specia proprie, cea mamiferică, nu trebuie nicidecum evaluat sau crezut... altceva. Simplu ca bunăziua, apa udă, roata rondă.
Absolut oricine, în postura/poziția unui politician (cel puțin în România!) va face la fel precum contemporanii ipochimeni ce-și zic inși politici, precum asocierile hibrido-diforme ce-și zic partide. Absolut oricine, ajungând în fotoliul lor, fie va demisiona relativ grabnic, fie va intra în hora bolundă de a fi „el însuși”. Adică o bestiuță care se semețește, poruncește, profită, adună, duce-acasă, dă ca să i se dea, împarte ca să primească, conduce ca să domine, să-și umfle egoul, iluzia valorii personale, autoritatea, (și din nou) Cinele eului. Căpătuială de sine și clan familial, lăcomie la toate nivelurile, abuz de putere, megalomanie. O câtime din toate astea... (rog filologii oficiali să propună termenul de câțime, căci un pic de vreme precis va dura și adecvat adeveri-se-va; trebuindu-ne „să ne trăim soarta”, cinstit ar fi să ne actualizăm și vorba; pe de altă parte, dacă tot nu putem înnoi mare lucru-în-sine, adică ontico-obiectiv, măcar să multiplicăm vocabulele cu referire la flecuștețele vitaliste). Așadar: o câtime/câțime din toatea astea zace și așteaptă pânditor și-n absolut fiecare dintre noi, doar norocul sau blestemul oportunităților lipsindu-ne majorității întru activare.
La una din ultimele montări ale lui Andrei Șerban pe scena Bulandrei (Richard al 3-lea), regizorul se urca pe scenă după final, se plimba peste aplauze, se suia lent și privea înfumurat sala tocmai de la înălțimea balustradelor de la care Regele cel criminal își exprimase tot complexul tiranic și ordonase o groază de mișelii. În felul acela regizorul se băga pe sine în pielea protagonistului, îl substituia, își mărturisea slăbiciunea de a putea fi sau de-a putea ajunge chiar în halul eroului istoric, chiar în pielea unui mare porc de tiran. Glumă trasă de păr, fudulie inutilă – putea zice și displace spectatorul superficial, normal, obișnuit, majoritar. Bruiaj al originalului, codiță dispensabilă, contribuție sau expunere vanitoasă – ziceau câțiva. Ori doar treceau cu vederea gestul (deh, era vorba de originalul, marele, celebrissimul Andrei Șerban). Din păcate niciunul nu se gândea că regizorul sau omul A.Ș. ar fi sugerat, prin exemplu propriu, tocmai ca publicul să se cutremure încă o dată, sensibilizându-se până la a se vedea/oglindi și recunoaște pe sine, trezindu-se și dându-și seama că el însuși și oricare dintre noi am putea fi ori deveni megalomani, tirani, ticăloși, criminali. Căci nu doar în tașca fiecărui soldat doarme prostește bastonul de mareșal; în subconștientul absolut oricărui ins sănătos și normal stă pândar și microbul unei boli gigantești. O foarte posibilă devenire negativă, o facilă recădere în politicul animal. Oricât de mare ne-ar putea părea distanța de la sfânt la bestie, ea poate fi anulată aproape oricând, de-aproape oricine. În egolatria-i primordială, individul ajuns în vreun top nu-și conștientizează niciodată boala, deraierea sau ticăloșia, crezându-se bun și întreptățit întru toate. Și mai grav: nimeni nu-i spune, nu i-o relevă hotărât, nu riscă a fi sincer. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
