Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Unora le este necesar câte un Tartuffe

de Mircea Morariu     Contributors.ro
Joi, 23 septembrie 2021, 8:17 Actualitate | Opinii


Mircea Morariu
Foto: Arhiva personala

Aproape că nu există cronică ce își propune să dea seama despre un nou spectacol cu una dintre cele mai celebre piese din creația lui Molière- Tartuffe sau Impostorul- care să nu evoce lunga luptă dusă de autor, dar și concesiile făcute de acesta cu scopul de a-și vedea scrierea pe scenă. Se invocă atitudinea ostilă a Bisericii la aflarea veștii că directorul trupei de la Palais Royal se pregătește să îi aducă pe devoți pe scenă, dar se știe mai puțin că o primă variantă, pare-se că, din păcate, definitiv pierdută datează încă din 1664 (cea cunoscută a fost reprezentată la 5 februarie 1669, că acesta nu dorea atunci (în 1664) decât să se răfuiască cu cei ce încercaseră să îl pedepsească pentru îndrăznelile din Școala nevestelor. Se mai spune și că Moliére a încercat să își asigure protecția Regelui, de aici și finalul în care se vorbește despre intervenția acestuia în vederea salvării de la dezastru a familiei lui Orgon , de aici elogiul adus guvernatorului, de aici și precizarea, cam îngroșată și nițeluș prea artificială, că Tartuffe este, de fapt, un fals slujitor al Domnului.

Nu doar criticii, fie ei literari sau de teatru, au simțit caracterul relativ artificial al respectivei intervenții monarhice care, de altminteri, nu i-a păcălit pe inamicii neîmpăcați ai lui Molière, foarte puțin interesați, de altfel, de cât de credincios sau nu este cu adevărat Tartuffe. Pentru aceștia simplul fapt de a aduce pe scenă și de a pune la zid un om în sutană rămânea un păcat de moarte ce trebuia pedepsit ca atare. De aici, noianul de persecuții de care a avut parte Molière, persecuții despre care dă seama, între altele, piesa Cabala bigoților a lui Bulgakov. Marea majoritate a regizorilor care au montat în anii din urmă pe scenele din România Tartuffe au preferat să pună între paranteze respectiva parte finală. Accentuând astfel partea, latura tragică din tragi-comedia lui Molière.

Nu același lucru îl face în spectacolul montat pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea tânărul regizor Vlad Trifaș. Dimpotrivă. Acesta acordă o atenție sporită respectivei părți. O face nu din cine știe ce mare scrupulozitate filologică, nu fiindcă ar dori să nu fie acuzat că ar fi atentat la integritatea textului. De altfel, în calitate de adaptator, Vlad Trifaș a renunțat la foarte multe pasaje socotite, pesemne, din cale afară de discursive. Mai mult, spre a evita cine știe ce alte pocinoguri pornite de la realitatea că actorii de astăzi nu se simt din cale afară de confortabil atunci când se află în situația de a juca în piese în versuri, a dat o variantă în proză. Decorul, costumele (ambele create de Oana Cernea) plasează montarea într-o atemporalitate voită. În decor se amestecă vitralii, oglinzi în care se privește îndeosebi Orgon, un copac din care , la un moment dat, Tartuffe ia un măr cu care intenționează să o tenteze pe Elmire. Interesant, cred, de spus că un înfocat specialist în literatura secolului al XVII lea- și l-am numit pe Antoine Adam, autorul unei istorii literare tradiționale, dar care mi se pare consultabilă și astăzi-, ar fi dorit ca Tartuffe să fie reprezentat într-un decor specific lumii secolului al XIX lea. În costume, avem de-a face cu un melanj de lameuri, de treninguri viu colorate în care apare același Orgon (cam tot la fel cum apărea Domnul Jourdain în spectacolul de la Naționalul bucureștean, spectacol semnat de Petrika Ionescu). Doamna Pernelle este îmbrăcată într-un costum cvasi-corect de dirigintă (are și un fel de coafură cu turn), Damis și Valère au haine care ar putea fi purtate de niște personaje dintr-o actualizare a lui West Side Story, Dorine (cu un picior de lemn) și Cléante sunt înveșmântați într-o modalitate aflată în apropierea modei din secolul al XVII lea, Elmire are nu doar o rochie, ci și lenjerie intimă roșie, așa că este înzestrată cu toate atuurile de natură să stârnească pasiuni în vreme ce Mariane poară o rochie albă, simbol al purității. Orgon este însoțit de un acordeonisto-folclorist (înzestrat cu jeansi și cămeșoaie) pe ale cărui ritmuri se va strădui să își facă crucile plănuite spre a fi și astfel pe placul lui Tartuffe. De altminteri, pe ritmuri similare Tartuffe și Orgon se vor preface că se umilesc. Acum, fie vorba între noi, eu nu prea am agreat respectiva soluție pe care o văd mai curând ca o concesie făcută publicului râzăreț. Nu am agreat nici unele ghidușii cam... prea ghidușe strecurate de Richard Balint, interpretul altminteri merituos al lui Orgon și care, în partea finală, își răscumpără toate păcatele dovedind că poate fi un extraordinar actor de dramă numai să i se dea o astfel de șansă.

Atunci de ce a lăsat, chiar a amplificat secvența finală Vlad Trifaș? Ne-o spune chiar el într-un foarte bine cumpănit cuvânt publicat în caietul de sală al montării. „Dar Tartuffe nu ar putea exista dacă cineva nu ar crede în el. Iar Orgon, din nevoia de a avea un pastor celest, alege să-l creadă. Nimeni nu se folosește de latura monstruoasă a lui Tartuffe decât dacă are nevoie. Deci, cred că așa își folosește și Tartuffe capacitățile de a înșela pentru că funcționează”. Carevasăzică, avem de-a face cu o entartuffiere (termenul a fost lansat în circulație în celebrele lui Figuri de Gérard Genette) voluntară. Resimțită, recunoscută și decontată ca atare.

Se vede că ochiul liber că actorilor tineri ai trupei Iosif Vulcan le-a plăcut să lucreze cu Vlad Trifaș. Care, deși tânăr, dispune de o experiență pedagogică dobândită la UNATC. Aceasta s-a văzut și aici și i-a permis, cred, lui Vlad Trifaș să surmonteze bună parte din handicapurile actorului-regizor. De aceea spectacolul e proaspăt, viu, fără sincope catastrofale. Suferă pe alocuri de un anume eclectism, dar care poate foarte bine să fi existat chiar în intenția regizorului. Care este și autorul muzicii de scenă, una specifică timpurilor noastre. Corina Cernea desenează o Doamna Pernelle cazonă, entartuffiată și ea până peste cap, Angela Tanko în Elmire a lăsat la o parte multe inhibiții, Ciprian Ciuciu parcă ar fi fost supus unei reușite operațiuni de lifting și este exact ce trebuie în Damis, Alin Stanciu compune un Valère cvasi-adolescentin, ușor nevricos care vrea ca toate inițiativele să îi aparțină Marianei cu aplomb jucată de Mihaela Gherdan (nu știu dacă s-a observat, dar mai toate faptele curajoase din piesă le aparțin femeilor, ceea ce nu înseamnă că Molière ar fi fost un feminist avant la lettre), Lucia Rogoz este subreta populară, aici binișor întrată în categoria femeilor de vârsta a doua, dacă nu cumva chiar mai mult, Sebastian Lupu, în rolul unui domn Loyal, observator atent și dublu orientat își face și prăfuit, și marțial comme il faut datoria, iar Andrian Locovei trece muzical-folcloric prin scenă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1298 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by