Stimată „Smaranda”,
M-a impresionat comentariul* dumneavoastră prin franchețea și „amăreala” lui răscolitoare. Orice român lucid, emigrat sau nu, își poartă în el țara precum „așchia din carne”. Simt de aceea prieteneasca nevoie de a vă răspunde. Și există oare ceva mai frumos decât o autentică intrare în dialog?
„Cum puteți fi atât de naiv? Cum puteți crede că lichelele, rușinate în urma unui «apel», se vor retrage de la rampă? Cum credeți că, prin cuvinte doar, mai poate fi desfăcută plasa pe care clasa politică de la noi, stricată până în măduva oaselor, a țesut-o trainic peste noi de la o guvernare la alta vreme de peste trei decenii?”
Acest reproș, pe care îl formulez cu cuvintele mele, îl aud an de an începând cu Apelul către lichele scris în urmă cu 31 de ani și până la textul acesta publicat acum două zile. Naivitatea teoretică, incapacitatea de a vedea lucrurile în adevărata lor lumină sunt scuzabile până la o anumită vârstă. După care, „inocența” ar trebui numită pe șleau „prostie”. Și mi-aș asuma-o, credeți-mă, dacă nu ar fi vorba de altceva. În cazul meu aș vorbi de o mască retorică.
Voi începe prin a vă aminti că aproape orice text, cu excepția discursului științific, poartă o „mască retorică”. Și al dumneavoastră o poartă de la bun început, când alegeți pseudonimul sub care scrieți. „Smaranda” poate fi în egală măsură numele unei doamne sau, ca „mască retorică”, al unui domn, poate fi numele dumneavoastră real sau numele pisicii pe care o aveți, poate fi al unei prietene sau al nimănui etc. Pe Contributors, mai toate numele comentatorilor se supun creativității unui cod onomastic. Fiecare și-l alege după ce criterii vrea. E ludic, e literar, e retoric.
Mi-ar fi plăcut să vă gândiți că nu puține dintre textele mele publicate pe această platformă poartă, și ele, o mască retorică. De fapt cred că ați simțit asta atunci când mă întrebați (retoric!), având sub ochi textul „Toleranță zero”: „Vă adresați retoric în speranța la o minune?”
Stimată „Smaranda”, masca retorică, pe care am folosit-o atât în Apel către lichele cât și în acest ultim „text civic”, reprezintă o adresare prin ricoșeu: adevăratul destinatar nu era pe-atunci licheaua pe care o „apelam”, ci cel căruia i se amintea tot ce pătimise din cauza ei; pe scurt, textul era adresat, prin ricoșeu, victimei istoriei, și nu „lichelei comuniste”. Era adresat „poporului român”, celui ce trebuia să audă, să-și amintească și să știe de cine are să se păzească în viitor. Era un gest de prevenire.
Nu am fost niciodată după 1990 atât de naiv încât să cred că marile noastre lichele, care făcuseră cu putință peste 40 de ani de comunism (de la activiștii „cu mâinile curate” și până la criminalii cu soldă ai Securității), pot fi rugate frumos, cu palmele împreunate, să facă, cum ziceam pe-atunci, „un simplu pas înapoi”. Discursul de tipul Apelului – „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri. Nu mai apăreţi la televiziune. Nu mai scrieţi în ziare. Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele «demnitate», «libertate», «conştiinţă», «dreptate», «popor». Nu asasinaţi aceste cuvinte.” – reprezenta, așadar, o mască retorică. Nu mi-am făcut niciodată iluzia că „lichelele noastre” super-versate se vor lăsa sermonate și vor face precum personajele din romanele dostoievskiene care, sub biciul lui Dumnezeu și al cutremurului conștiinței morale, sunt atinse într-un târziu de remușcare și căință.
Nici din textul de mai sus, pe care-l comentați cu atâta inteligență, amărăciune și luciditate, nu lipsește masca retorică. Pe care nu puțini dintre comentatori o ignoră și mă căinează (iarăși!) pentru inocență și naivitate. Textul meu spune în multe cuvinte, prin acolade retorice, ceea ce comentatorul Cristian Siwiek spune într-o singură propoziție: „Să vorbești despre «România educată», eradicarea, gravitatea plagiatului etc., iar ministru la educație să fie Cîmpeanu, mi se pare absolut sinistru”. Dar dacă procedam așa, luând-o pe scurtătură și încheind cu acel adorabil „Noapte bună!” (adică „hai, dom'le, să nu mai lugim vorba că e totul clar!”), creatorul platformei, dl Lucian Popescu, nu ar fi avut ce să publice, iar dumneavoastră, ce să comentați.
Și mie mi se pare, ca lui Cristian Siwiek, că e „absolut sinistru” ce se întâmplă! Știu și eu, ca și dumneavoastră toți, că Sorin Cîmpeanu a fost numit acolo cu acordul lui Klaus Iohannis și uns ca ministru al Educației, la aceeași comandă din culise, de prim-ministrul Ludovic Orban. Cu declarația – „absolut sinistră” și ea – că acesta e omul care va implementa exemplar în viața românilor programul „România educată”! O vorbă din care cel care-a rostit-o nu credea o iotă și nici vreunul dintre noi, în măsura în care nu era idiot.
Dar masca retorică mă face ca, scriind cum am scris, să par că împărtășesc perplexitatea și indignarea mea cu cele (inexistente) ale Președintelui. Cum să cred că plămada din care e făcut ca om politic e alta decât a anturajului căruia i se adresează cu cuvinte ultimative, mărețe și goale? De adresat, mă adresam, nu Președintelui, ci, prin ricoșeu (ca și în Apel către lichele), nouă, oamenilor care asistăm la această comedie sinistră care se joacă de trei decenii pe pielea noastră.
Trec acum la punctul fierbinte al comentariului dumneavoastră. Spuneți:
„Nu au facut turcii în sute de ani ce au făcut acești bandiți în acești 31 de ani. Milioane de romani au plecat în bejenie. (...) Când scrieți ce scrieți, pentru cine scrieți? România pe care am părăsit-o arată mai rău, mai needucată, mai nepoliticoasă, mai nelocuibilă. Sigur nu asta v-ați dorit. Este rezultatul acestei lupte cu lichelele. Și vă rog să nu mai creați iluzii. În visele mele cândva mă vedeam în Romania. Acum, pentru ce?”
Vorbele dumneavoastră sunt teribile și adevărate. Atunci de ce și pentru cine scriu, dacă știu că jocurile sunt făcute și că bandiții se reproduc cu forța unei specii perfect adaptate („cu gheare și dinți de oțel”) la prostit și jefuit un popor? Dacă, așadar, partida pare pierdută?
Stimată „Smaranda”, sunt unii care replică la calamitatea istorică sinucigându-se (cehul Jan Palach în 1968, la 20 de ani, dându-și foc; Liviu Cornel Babeș la noi, în 1989, dându-și foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov; Călin Nemeș în 1993 la Cluj, spânzurându-se în podul casei). Alții replică luându-și lumea în cap. Nimeni nu ne-a bătut în cuie pe locul în care ne-am născut. Fiecare, câtă vreme e liber, poate să-și facă socotelile și să se așeze, nu-i așa?, oriunde pe planetă. Alții replică rămânând locului și făcându-și un sens al vieții din a se lua de piept cu bandiții. Așa au ales să facă Soljenițîn, Zinoviev, Saharov, Bukovski. „Abia așteptam să vină dimineața anchetei, a spus Bukovski. Ardeam de nerăbdare să intru ca tancul în ei”. Așa a ales și Doina Cornea la noi. Nici o categorie nu poate fi judecată: nici cei care pleacă, nici cei care, dintr-un motiv sau altul, rămân.
Cândva, unul dintre „bătrânii mei”, Alexandru Dragomir, mi-a spus o vorbă care mi s-a înfipt în creier. Prin anii '80, simțind nevoia să plâng pe umărul unui înțelept, i-am spus: „Nu mai avem țară, domnule Dragomir!”. Și mi-a răspuns: „E și țara mea, nu numai a lor!” Spunea asta neamaivând nimic din „țară” în afara amintirilor pe care le purta în suflet despre țara copilăriei și a tinereții lui. Pentru noi, în comunism, patriotismul devenise o vorbă goală, o ordinară manipulare afectivă. „Bandiții” se autointitulau „conducători iubiți”, și România îngenunchiată de ei, „patria mult iubită”. Orice regim totalitar (sau de lichele) se agață de putere făcând prostituție cu „patria”.
Așadar, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este acesta: „Dar e și țara mea!”. Iar tot binele pe care-l pot face eu pe lume (chiar dacă de-atâtea ori sunt zădărât, calomniat și scuipat) este legat de țara în care m-am născut. Ce să fac dacă îmi pasă de ea? Dacă viața mea capătă un sens aici și doar aici? Cum să accept că această țară, care-i dă ființei mele un temei, poate fi făcută praf de unii care, față de noi, sunt „silabe imprimate pe dos” în cartea omenirii? Tocmai ei să ne pună cu fața la zid?
România e și țara mea. Una în care, iată, am ajuns să trăiesc extazul de a le spune în față, așa cum nu putusem s-o fac înainte de 1990, tot ce cred despre ei. Destinul meu a fost toată viața legat de cuvinte. Am intrat în istoria de după '89 frustrat la culme de faptul că nu putusem atâta amar de vreme să spun cu glas tare ce gândeam. De aceea „mi-am dat drumul la gură” de îndată ce am putut. M-am bucurat enorm să le spun lichelelor noastre istorice, pe 31 ianuarie 1989, că sunt lichele, așa cum acum mă bucur să-i spun președintelui nostru ales (inclusiv de mine) că, aburindu-ne cu „România educată” pentru care vreme de șapte ani n-a făcut NIMIC, se înșală crezându-ne idioți.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
