Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Când modelele climatice sunt „tunate”, precum femeile… Câteva observații despre sfârșitul obiectivității științifice și trecerea de la climatologie la calamitologie

de Constantin Crânganu     Contributors.ro
Marţi, 13 iulie 2021, 8:35 Actualitate | Opinii


Constantin Cranganu
Foto: Hotnews

What would you think if I sang out of tune?

Would you stand up and walk out on me?

The Beatles, With a Little Help

from My Friends, 1967

Limba română a preluat, după 1989, o avalanșă de cuvinte englezești, astfel încât s-a ajuns astăzi ca unii să vorbim un soi de romengleză. Exemplele sunt prea numeroase pentru a selecționa doar pe unele. Totuși, un cuvânt mi-a atras atenția pentru că este relativ recent: tunate. Mass media și rețelele de socializare cu membership (\uD83D\uDE0A) predominant românesc descriu în ultima vreme tot mai multe femei tunate (uneori, există și mașini sau motociclete tunate, despre care nu voi comenta aici).

Cele mai întrebuințate procedee de „tunare” a femeilor includ, pe lângă schimbarea curentă a culorii naturale a părului, implanturi mamare (silicoane), umflarea buzelor à la Angelina Jolie (botox) sau a posteriorului à la Kim Kardashian (butt lift), îndepărtarea grăsimii din diverse regiuni ale corpului (liposucție, abdominaplastie), o gamă variată de tratamente faciale pentru îndepărtarea ridurilor inerente vârstei și a altor semne ale trecerii timpului (cele mai noi tratamente folosesc venin de șarpe sau albine, excremente de privighetoare, prepuțuri de băieței coreeni circumciși etc.) și lista poate continua.

Nefiind parte a acestei categorii de persoane, nu cunosc în detaliu motivele pentru care unele femei recurg la „tunare”. Ca privitor pe stradă, la TV sau cinematograf, avansez o ipoteză: „tunarea” este o încercare, uneori reușită, de multe ori catastrofală, de a crea o fake reality. Nu mai sunt femeia șatenă sau brunetă pe care o știați mai demult: o simplă vopsire a capului mă transformă în „blonda de la Cotroceni”, „blonda de la primărie” ș.a.m.d. De asemenea, „tunarea” femeilor pare să aibă caracterul unui procedeu folosit de pictori (tromp l’oeil) pentru a transforma iluzoriu o imagine 2-D într-una 3-D. Adică, în loc de realitatea unei persoane de o anumită vârstă, se încearcă inducerea unei false realități:Sunt mai tânără și mai sexy decât datele din cartea mea de identitate. Nu condamn „tunarea” femeilor, sau, pe aceeași linie, a motocicletelor ori mașinilor, doar o constat. De asemenea, pentru a nu fi acuzat de misoginism, adaug că am constat diverse „tunări” și în cazul bărbaților (vopsirea sau implantul părului, injecții și pastile pentru mușchi și un anumit organ etc). Dar dumnealor - bărbații „tunați” – nu se bucură de aceeași popularitate mediatică precum femeile.

Am folosit ghilimelele în jurul cuvântului tunat pentru că avem de-a face cu un clasic exemplu de barbarism. Limba română are suficiente cuvinte pentru a descrie multe din procedeele cosmetice de mai sus, deoarece, să recunoaștem, „tunarea” nu este o descoperire a secolului al XXI-lea. Ceea ce m-a surprins este introducerea unui termen din limba engleză care aparține domeniului muzical, nu cosmetologiei. Am ales drept motto un vers celebru al celor de la The Beatles pentru a exemplifica sensul lui tuned în limba de origine: A nu cânta fals (când e vorba de voce) sau dezacordat (când se referă la instrumentele muzicale). O accepțiune colaterală se regăsește în jargonul tehnicienilor care „trag în bandă” (tune) aparatele de radio sau alte circuite care au nevoie să recepționeze anumite frecvențe.

Dar de aici până la „tunarea” femeilor, mașinilor, motocicletelor ș.a. este o cale lungă, pe care unii vorbitori sau jurnaliști ai limbii române au parcurs-o fără teama ridicolului generat de snobism. Poate că vechea și semnificativa expresie – A tunat și i-a adunat – le susține entuziasmul exprimării prin barbarisme, deși, ca regionalism, tunat înseamnă smintit, țicnit, nebun, zăpăcit.

Toate bune, dar ce legătură au toate paragrafele de mai sus cu modelele climatice – întreprinderi științifice de anvergură, în care lucrează pe mulți bani publici mii de oameni, și unde se produc documentele diriguitoare ale politicilor viitoare de mediu?

Și ele sunt tunate (fără ghilimele) prin folosirea unor procedee „cosmetico-climatice” sui-generis. Și ele, ca și femeile, încearcă să introducă o imagine care se bazează mai mult sau mai puțin pe realitate. Cititorii articolelor mele precedente de pe Contributors și ai cărții mele „Schimbările climatice – Un ghid (uneori) incorect politic” sunt probabil la curent cu poziția mea: Suntem martorii unei hegemonii (tiranii?) exercitate de predicțiile (simulările) climatologice impuse peste sau contra realităților contingente, imaginative și umaniste ale vieții sociale și viziunilor despre viitor. Modele climatice sunt acum privite ca adevărații heralzi ai schimbărilor pe care clima le-ar putea suferi. Este o hegemonie care conduce la inflamarea disproporționată a puterii discursului social și politic bazat pe numeroasele modelări existente și, din păcate, tunate, ale potențialelor schimbări viitoare ale comportării climei.

Am mai scris, de asemenea, că simularea este ca masturbarea. Dacă o practici suficient de mult timp, începi să crezi că este adevăratul lucru. Climatologii nu trebuie să înceteze niciodată să-și verifice modelele produse și să se asigurați că se potrivesc cu lumea reală. Este ceva de care trebuie ținut cont de fiecare dată când lucrăm cu modele produse de computer, care seamănă de prea multe ori cu acele păpuși gonflabile folosite pentru…

Spre deosebire de situația analogă a femeilor, ale căror „tunări” le afectează doar pe ele și pe unii gură-cască pe internet sau la TV, tunarea modelelor climatice marchează indelebil sfârșitul obiectivității științei numite climatologie.

În 2016, cu două săptămâni înainte de alegerile prezidențiale americane, a apărut în revista Science un articol de o candoare uimitoare: Climate scientists open up their black boxes to scrutiny.

Simțind, pe baza unor sondaje de opinie falsificate, că victoria lui Hillary Clinton este inevitabilă, iar „căpcăunul” care nu credea în încălzirea globală urma să fie bătut la scor, comunitatea climatologilor s-a gândit că ar fi bine să admită existența unor erori fundamentale în modelele lor pentru a putea cere apoi noi fonduri ca să corecteze acele greșeli. Menționez că informația aceasta nu era publică, deși circula subteran ca un secret al lui Polichinelle:[1]

Ani la rând, oamenii de știință din domeniul climatologiei nu au discutat public despre „sosul lor secret”: Ceea ce se întâmpla în modele rămânea în modele. Acest tabu reflecta temerile că contrarianții climatici ar putea folosi practica tunării [s.m.] pentru a pune la îndoială modelele și, prin extensie, realitatea încălzirii antropogene.

Voilà, acum știm oficial ce se întâmplă cu modelele climatice. Articolul din Science pune degetul pe rană:

[Chiar] dacă oamenii de știință din domeniul climatologiei recunosc sau nu, aproape toate modelele au a fost calibrate cu precizie pe baza datelor climatice din secolul al XX-lea - în caz contrar, ar fi ar fi ajuns la gunoi. „Este corect să spunem că toate modelele sunt tunate”, afirmă Isaac Held, un om de știință de la Geophysical Fluid Dynamics Laboratory [GFDL], un proeminent important centru de modelare din Princeton, New Jersey.

Variațiile anomaliilor globale ale temperaturii pe suprafața planetei din perioada 1880 – 2020 sunt reprezentate în Figura 1.

Figura 1. Anomaliile anuale ale temperaturilor globale de suprafață determinate de patru analize independente pentru perioada 1880 -2019. Anomaliile sunt deviații ale temperaturilor de la o valoare de bază (common baseline 1951 - 1980). Incertitudinile tipice pentru valorile individuale sunt ± 0,1°C. (Sursa NASA GISS)

Precizez că cele patru grafice nu prezintă „temperatura” suprafeței terestre, ci anomaliile temperaturii raportate la o linie de bază. Valorile anuale reale ale temperaturii în, să spunem, New York, variază de la an la an cu peste 2°C, adică mai mult decât întreg domeniul graficelor din Figura 1. Dar aceasta este o altă problemă, pe care o voi aborda separat, într-un alt articol, unde voi prezenta și exemplifica efectul de insulă termică urbană, o sursă constantă de erori de măsurare necorectate pe deplin.

Dacă ne limităm doar la variațiile anomaliilor de temperatură ale secolului al XX-lea, se pot observa câteva perioade distincte: o încălzire de aproape 0,5°C din 1910 până în 1945, urmată de o ușoară răcire până la mijlocul anilor 1970, după care, începând cu 1976, se constată o încălzire până în 1998, cu o rată similară încălzirii anterioare.

Tunarea (adică modificarea codului intern al modelelor în vederea obținerii unui răspuns premeditat „acceptabil”) pentru a demonstra că încălzirea din perioada 1910-1945 este rezultatul activităților umane (adică emisii de CO2, printre altele) frizează absurdul. Din 1910, când a început încălzirea, până în 1945, concentrația de CO2 atmosferic a crescut de la 0,03% la 0,031%, i.e. cu 0,001%. Dacă o creștere așa de mică a putut produce încălzirea din perioada 1910- 1945, atunci valoarea actuală a concentrației de CO2 atmosferic – 0,0414%, reprezentând o creștere de zece ori mai mare - ar fi trebuit să producă o căldură ca în iad!

Ceva nu se potrivește aici. Calcule făcute de profesorul Patrick J. Michaels, folosind ecuații general acceptate pentru variația temperaturii – încălzire produsă de CO2 și răcire produsă de aerosolii emiși prin arderea cărbunilor – arată că concentrația de CO2 din 1910 ar fi cauzat o încălzire globală de numai 0,05°C. Dar graficele din Figura 1 arată o încălzire de 0,5°C, o eroare cu un ordin de magnitudine mai mare!

Avem de-a face aici cu o tunare (modificare) a datelor de intrare?

Să lăsăm întrebarea fără un răspuns precis (el există, dar mi-ar trebui un articole separat) și să vedem o altă aplicație importantă a tunării modelelor climatice.

Sensibilitatea climei la CO2

Sensibilitatea climatică se referă la creșterea încălzirii suprafeței globale ca răspuns la o dublare ipotetică a concentrațiilor atmosferice de CO2 (2xCO2) față de valoarea sa preindustrială (280 ppm sau 0,028%). Există doi parametri principali care măsoară sensibilitatea climei.

1. Sensibilitatea climei la echilibru (Equilibrium Climate Sensitivity – ECS) pornește de la ipoteza că clima Pământului are nevoie de timp pentru a se adapta la modificările concentrației de CO2 și estimează mărimea încălzirii care va avea loc după ce toate procesele vor ajunge la echilibru. Dacă emisiile de CO2 continuă neschimbate ca rată și dacă ciclul carbonului nu se schimbă mult, atunci dublarea ar putea avea loc către sfârșitul acestui secol. Cu cât ECS este mai mare (adică, temperaturile prezise cresc), cu atât clima este mai sensibilă la influențele umane (sau, cel puțin, la creșterea CO2).

2. Răspunsul climatic tranzitoriu (Transient Climate Response - TCR) reprezintă valoarea încălzirii care ar putea avea loc în momentul în care CO2 se dublează,

după ce a crescut treptat cu 1% în fiecare an. TCR se potrivește mai bine cu modul în care concentrația de CO2 s-a modificat în trecut și nu ia neapărat în considerare faptul că distribuția căldurii între atmosferă și oceane a ajuns la echilibru. TCR are tendința să fie mult mai mic decât ECS (aprox. 0,5 – 0,67) și se estimează pentru perioade mai scurte de timp (~70 ani sau mai mult).

Și acum, câteva date concrete.

În 1979, Raportul Jule Charney al Academiei Naționale de Știință ale SUA a estimat ECS în intervalul 1,5°C – 4,5°C, cu o valoare medie de 3°C.[2]

În 2007, raportul IPCC AR4 a micșorat intervalul ECS la 2,0°C – 4,5°C, dar cu aceeași valoare medie.

În 2014, raportul IPCC AR5 s revenit la intervalul ECS 1,5°C – 4,5°C, dar fără să mai indice o valoare medie. În același raport, intervalul probabil TCR a fost de numai 1°C - 2.5°C.

Deci, în 2014, după 35 ani, după ce mii de oameni de știință au cheltuit miliarde de dolari pe cercetările lor, nu eram mai siguri despre sensibilitatea climei decât eram în 1979. O posibilă explicație se poate deduce din articolul Arta și știința tunării modelelor climatice, publicat în 2017 de un grup de 15 cercetători:

De fapt, strategia tunării nici n-a fost o parte obligatorie a documentației pentru simulările CMIP5 [colecție de modele climatice]. …De ce s-a ajuns la această lipsă a transparenței ? Poate pentru că tunarea este adesea văzută ca o parte inevitabilă, dar murdară, a modelării climatice...Pentru noi există o anumită îngrijorare deoarece, dacă explicăm faptul că modelele sunt tunate, s-ar putea întări argumentele celor care vor să pună la îndoială validitatea modelelor despre viitoarele schimbări climatice.

De asemenea, ar fi bine să se producă și să se documenteze două sau mai multe versiuni ale aceluiași model, care să difere între ele doar prin tunarea lor. Ne putem imagina modificarea unui parametru [adică tunarea modelului] despre care se știe că afectează sensibilitatea climatică, să se păstreze apoi atât acest parametru, cât și ECS-ul în intervalul anticipat acceptabil [s.m.] și re-tunarea modelului în caz contrar, cu aceeași strategie către aceleași ținte.[3]

Ce dovadă mai bună că obiectivitatea științei a fost abandonată și că omul de știință, nu știința per se, determină viitoarea încălzire a climei? Omul de știință, care, cum bine spunea Miron Costin cu sute de ani în urmă, este acum subt vremuri, sub presiune constantă să nu-și piardă jobul sau viitorul grant, stresat să publice articole care conțin valori în „intervalul anticipat acceptabil”, care lucrează într-un institut unde cine nu este corect politic, adică membru activ al corului celor 97%, riscă să nu obțină titularizarea pe post sau promovarea profesională ș.a.m.d.

Ce se întâmplă dacă un om de știință intenționează să publice estimări ale ECS care sunt mult mai mici decât „intervalul anticipat acceptabil”? Am și aici numeroase exemple de ostracizare, distrugerea reputației, pierderea locului de muncă etc. în semn de răzbunare din partea comunității celor „97% experți care cred în încălzirea globală antropogenă”. Dar le voi prezenta poate în secțiunea de comentarii.

Care va fi sensibilitatea climatică în noul raport IPCC (2022)?

Noul raport IPPC AR6 [AR = Assessment Report], program pentru publicare anul viitor, își va baza estimarea ECS pe grupul de 40 modele CMIP6 [Coupled Model Intercomparison Project] prezentat în Figura 2.

Figura 2. Sensibilitatea climatică la echilibru (ECS) pentru 40 modele care fac parte din gruparea CMIP6 a viitorului raport AR6. Modelele sunt aranjate în ordine descrescătoare, acoperind un interval de la 5,6°C/2xCO2 la 1,8°C/2xCO2. Modelele în galben sunt mai sensibile decât limita superioară probabilă din actualul raport AR5. Cea mai mică valoare ECS (1,8°C) a fost produsă de modelul rusesc INM-CM4-8 (Sursa)

O treime din aceste modele, pictate în galben, au produs sensibilități climatice ECS mai mari decât limita superioară probabilă de 4,5°C indicată de precedentul raport IPCC AR5.

O observație necesară se impune aici: Modelele mai sensibile produc o încălzire mai rapidă decât datele deja observate și înregistrate în ultimele decenii, fiind, de asemenea, și în contradicție cu datele paleoclimatice.[4] Din studiul Figurii 2 se observă că, pentru aceeași presupusă dublare a emisiilor de CO2, sensibilitatea climatică va fi în intervalul 5,8°C – 1,8°C, cu o posibilă valoare medie de 4,0°C.

Această stare de lucruri subliniază o situație (cel puțin) ciudată a climatologiei actuale: Cu cât se cheltuiesc mai mulți bani pe cercetare, cu atât mai imprecise sunt rezultatele obținute. Valorile ECS din viitorul raport AR6 sunt triplate de la cea mai mică la cea mai mare valoare. Și, totuși, e vorba de o singură planetă și o singură climă...

O altă observație care se impune: Modelele cu valori ECS mici (partea dreaptă a Figurii 2) sunt ancorate pe date observate, pe când marele număr de modele „încălziriste” reflectă dorința cercetătorilor de a produce rezultate care să pice în „intervalul anticipat acceptabil”.

Există de asemenea posibilitatea ca marile diferențe din intervalul valorilor ECS ale raportului AR6 să fie produse de modurile diferite în care au fost estimate efectele norilor și interacțiunile lor cu aerosolii.

Într-un studiu publicat anul trecut de National Center for Atmospheric Research - Creșterea încălzirii în ultima generație de modele climatice este cauzată probabil de nori, se pot citi următoarele:

ECS este o cantitate nemăsurabilă. Este un parametru rudimentar, creată atunci când modelele erau mult mai simple. Este încă util, dar nu este singura modalitate de a înțelege cât de mult va afecta climatul creșterea gazelor cu efect de seră.

Interacțiunile dintre nori și aerosol sunt la limita înțelegerii modului în care funcționează sistemul climatic și este o provocare să modelăm ceea ce nu înțelegem, a spus Geraldd Meehl [autorul principal al studiului]. Acești modelatori împing limitele înțelegerii umane și sper că această incertitudine va motiva noi cercetări științifice.

Cu alte cuvinte, cercetătorii nu înțeleg pe deplin influența asupra climei exercitată de un factor similar ca magnitudine cu influența umană, dar modelarea continuă orișicum – noi fonduri vor plăti noi cercetări.

Chiar dacă noile modelări CMIP6 produc valori ECS și TCR mai apropiate de vechile modele, nu ar trebui să uităm că tunarea nu a dispărut. Modelatorii de la Max Plank Institute for Meteorology Earth System Models recunosc cu candoare într-un articol publicat anul trecut:

Am documentat modul în care am tunat modelul climatic global MPI-ESM1.2 pentru a se potrivi cu încălzirea înregistrată de instrumente; un efort care, în mod clar, a fost un succes. Din cauza ordinii istorice a evenimentelor, s-a optat pentru a face acest lucru în mod practic, vizând un ECS de aproximativ 3°C prin tunarea feedback-ului norilor, în loc de tunarea efectului aerosolilor.[5]

Încă o dovadă scrisă că nu știința, ci oamenii care o practică decid să-și tuneze modelul pentru ca sensibilitatea climei lor la gazele cu efect de seră să fie aceea pe care o cred ei că e reală.

Se poate renunța la tunarea modelelor climatice pentru estimarea ECS?

O metodă care nu implică ecuații ultra-complicate și tot soiul de presupuneri, mai mult sau mai puțin întemeiate, este comparația directă a creșterii temperaturii în ultimii 140 ani (Figura 1) cu influențele umane și naturale asupra climei din aceeași perioadă (Figura 3).Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3915 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by