La fel ca mama, și eu m-am născut în spitalul din Piatra Neamț. Spre deosebire de ea, eu nu mai locuiesc acolo. La nouăsprezece ani avea să se petreacă prima și cea mai relevantă plecare pentru lumea mea interioară, cea din orașul în care m-am născut, spre București. Mutarea din România a venit, ceva mai târziu, cu o ușurință răvășitoare. Cum s-a ajuns aici? Prea mult din unele, prea puțin din altele, prea intens, prea nesigur, frica de o perspectivă mult prea palidă? Privind în urmă cu ochiul critic pe care doar trecerea timpului îl face suportabil, toate acestea, la un loc, nu ar fi fost suficiente. A fost, spun eu, mult mai mult decât atât. Pentru că atunci când am plecat din România eram de mult pe drum.
Primul pas mi-l amintesc și astăzi, e una dintre amintirile pe care trecerea anilor le intensifică, în loc să le decoloreze. Am în fața ochilor lumina prăfuită care se zbate printre ochiurile perdelei în bătaia vântului, și simt mirosul pișcoturilor aranjate în cercuri concentrice pe două farfurii așezate simetric, spre marginile scurte ale mesei. Mă aflu într-un apartament de bloc, la o zi de naștere, într-un timp când nu existau scaune reglabile pe înălțime. În anumite circumstanțe, dacă gazda era suficient de grațioasă, sau avea la rândul ei copii, pe scaunul de bucătărie se așezau, unele peste celelalte, un număr de perne mai subțiri sau mai potrivite, pentru ca cei mici să poată mânca la masa adulților. Sunt unul dintre acești copii, priponit pe un deal de perne la una dintre aceste petreceri. Port o rochiță lila cu poale înflorate, ciorapi albi din bumbac gros și pantofi maro. Funda de la gât mă zgârie, picioarele mi-au amorțit în pantofii tari și încerc din toate puterile să nu mă mișc. În fața mea, pe un șervețel, e așezat cel mai mic dreptunghi de ciocolată cu lapte învelit în staniol fin, ca aurul pe care îl văzusem până atunci doar în icoane. E ceva atât de străin, atât de nelalocul lui, încât am senzația că unul dintre noi s-a rătăcit. Privindu-l, nu îmi imaginez o altă țară, ci o altă lume.
Câțiva ani mai târziu, să fi fost poate în primăvara lui 1990, fluturam o sacoșă din pânză în drum spre Alimentara. În fața galantarelor se improvizase de ceva timp un spațiu de depozitare, întrucât dimensiunea magazinului nu fusese concepută pentru abundență iar vânzătorii nu știau încă ce să facă cu atâtea lucruri, venite dintr-o dată, de nicăieri. Spațiul ăsta provizoriu funcționa ca anticamera unei realități care nu își găsise locul în vreunul dintre rafturile preexistente. Așteptam să-mi vină rândul, numărând în gând monedele din buzunar, când am realizat că toate aceste cutii care se aflau acum la picioarele mele, au existat mereu în altă parte. Că, teoretic, ar fi putut fi acolo dintotdeauna.
În timp, am continuat să mă îndepărtez. Uneori pașii au fost atât de mari, încât m-au lăsat în căutarea echilibrului. La capătul opus, statul pe loc nu a însemnat odihnă, ci sufocare.
O revistă franțuzească dedicată exclusiv decorațiunilor interioare. O vizită într-un second-hand în care se vindeau haine scandinave ce păreau a fi mai degrabă parte din garderoba unui teatru. Gustul biscuiților italieni. Ornamente de brad din târgul de Crăciun de la Strasbourg. Concertul de început de an de la Viena. Ziua Franței privită în direct de pe canapeaua din sufragerie. O furtună de stimuli noi care întrețineau o formă insațiabilă de curiozitate. O dependență emoțională de un loc care nu avea o formă clară sau un nume, fără ca asta să îl facă mai puțin real.
Când m-am mutat fizic din România, a fost mai mult o chestiune formală, de schimbare a domiciliului. Nu s-a simțit ca un abandon, a fost pasul următor.
Poate că imaginația, a cărei prezență a fost atât de necesară de-a lungul primei mele copilării, a continuat să surclaseze, prin potențialul nelimitat, realismul previzibil și anost. Sau poate că fac parte dintr-o generație care, vorba bunicului meu, a plecat înainte să ajungă. Cei care am trăit mereu între două lumi și am început să plecăm de mult din România, fără ca mai întâi să fi ajuns, complet, în țara în care se întâmplă să ne fi născut. În lipsa acestei experiențe, România nu a fost, pentru mulți dintre noi, conștient sau nu, o opțiune reală.
Nu mai locuiesc în România, dar în multe feluri sunt încă pe drum. Mă aflu într-o țară care răspunde în fața unei puteri mai înalte decât orice organizație politică, socială sau spirituală: capitalismul. O societate care a perfecționat una dintre cele mai eficiente forme de marketing, pentru stimularea și menținerea uneia dintre cele mai radicale forme de capitalism din Europa - această listă de lucruri pe care noi le numim „semne de civilizație”. Pentru că într-o țară murdară, în care autobuzele nu vin la timp și spitalele se dărâmă, se consumă și se produce mai puțin sau dezorganizat. În consecință, traseul economic este mai degrabă instabil. De partea cealaltă, un mediu constant asigură un consum constant, stabil și o participare socială benevolă la menținerea acestei stabilități. Printre altele, pentru că previzibilul produce dependență.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
