Un pic de introducere
“Noua normalitate” își intră, încet-încet, în drepturi. Ieșirea din deșertul lockdown-ului a implicat, desigur, o reversibilitate parțială a măsurilor luate de guvernanți. O parte dintre schimbările impuse asupra vieții sociale s-au păstrat, fie din precauție sanitară, fie din motive economice, fie din pură inerție și familiaritate cu noul stil de viață, întrucât starea de alertă e văzută de autorități ca o stare de urgență îndulcită.
Indiferent de gradul lor de eficiență în combaterea bolii, măsurile impuse de guvernanți au anumite consecințe asupra experienței umane, asupra modului nostru de a fi în lume, asupra sensurilor cu care poveștile oamenilor se încarcă tacit sau explicit, conștient sau inconștient.
Formele interacțiunii și experienței sociale impuse de acest new normal – inclusiv cea denumită în jargon politico-juridic “distanță socială” – nu au nimic de a face cu socialitatea autentică; ele fac parte din spectrul larg al izolării sociale și al alienării. Totuși, “noua normalitate” nu digeră chestionările sociologice sau filosofice: ea se instituie și se afirmă, nu se discută. Ei bine, tocmai această dogmatică, această teologie este lucrul pe care îl găsesc intrigant, detaliul care îmi dă o stare de perplexitate în toată povestea asta prin senzațiile discrete de déja-vu pe care mi le provoacă.
Unde am mai văzut oare așa ceva? În religie, desigur.
Un pic despre noua religie politică
A privi războiul anti-covid ca pe o religie seculară sau ca pe un fenomen politic cu rădăcini ascunse în fenomenul religios în sensul teoretizat de o mulțime de autori, precum Eric Voegelin, Gaston Fessard (v. volumul recent al Anei Petrache), Nicolai Berdiaev, Walter Benjamin, Ernst Bloch, Karl Löwith, Jacob Taubes, Mircea Eliade, Giorgo Agamben și mulți alții (la noi, spre exemplu, Nicu Gavriluță), religie care se impune după liniile directoare ale unei noi teologii politice în sensul lui Carl Schmitt – desigur, trcând peste numeroasele divergențe dintre perspectivele acestor autori, bunăoară dintre Schmitt și Voegelin – poate fi un izvor de elucidări asupra fenomenelor inedite care au busculat puternic realitatea anului 2020.
O religie este un sistem de practici, instituții, doctrine și credințe care oferă – sau pretinde să ofere – o soluție soteriologică. Știința și raționalismul și-au asumat de mult, încă din Iluminism, misiunea de a înlocui promisiunea salvatoare a religiei, iar noua religie politică adusă de criza covid e un caz particular al milenarismului secular care divinizează rațiunea și știința ce vor salva omenirea din ghearele virusului.
O religie vine și cu un set de spații sacre (în metafora de față: spitalele) care sînt gestionate de managerii sacrului, cum îi numește Roger Caillois pe sacerdoți (aici: medicii, birocrații și reprezentanții autorităților), vine cu un set de tabú-uri (nu atinge, nu mânca, nu ieși, nu intra, nu face, nu drege), un set de figuri sacre (eroii salvatori din lumea politică, lumea biznisului sau lumea științei), un set de simboluri (coroana, masca), un set de valori (“save lives”, “flatten the curve”, “arată că îți pasă” etc.), o rețea instituțională (în România: DSP, CNSCBT, MAI, ISU etc.), un bagaj scriptural sacru (eg, “informații științifice oficiale” – v. Art. 3f din Legea 136/2020), un cult ritualic (spălarea mâinilor, termoscanare, testare etc.), o așteptare escatologică (acel moment iminent când vaccinul salvator va veni) și, mai ales, vine cu un set de credințe care polarizează lumea în două tabere, credincioși și necredincioși, cu diferite nuanțe de gri între ele.
Un pic despre regulile purității
Déja-vu. Zilele trecute, plimbându-mă pe o stradă din oraș, îmi atrage atenția o imagine de pe un panou publicitar outdoors: un om ne privea frontal dinăuntrul unui combinezon alb care îi acoperea tot corpul, inclusiv capul. Avea mască pe față și ochelari, ca medicii care intră în contact cu cei infectați în spitale. Ia te uită, îmi zic, au făcut și reclame cu asta. Privesc mai atent și citesc ce scrie. Nu avea nicio legătură cu epidemia; făceau reclamă la servicii de dezinsecție și deratizare. Business as usual.
Cât de ciudat e faptul că vedem și trăim povești care seamănă între ele. Cât de surprinzătoare e această intertextualitate a experienței ca discurs în care se încâlcesc narațiunile cotidianului, ficțiunii, politicului sau marketingului, încălcând sistematic principiul autonomiei provinciilor finite de sens în care înotăm în fiecare zi.
Iar filmul ăsta cu epidemia în care tu, omul de rând, ai fost aruncat fără voia ta, te transformă într-o potențială goangă, un parazit periculos, un intouchable. Unde-am mai văzut asta? Un om în costum de scafandru în luptă cu răul? Prin filmele SF, de exemplu când Ripley învinge monstrul extraterestru sau când Dave îl învinge pe supercomputerul Hal 9000.
Ca orice religie, și această nouă religie seculară a venit cu un set de reguli ale purității, în sensul lui Mary Douglas. Regulile de puritate au, parțial, explicații raționale, dar și motivații care țin de apartenența la o identitate religioasă și de manifestare a relațiilor de putere ori de recunoaștere a acestora. Este cazul interdicților alimentare și al circumciziei la evrei, al interdicțiilor legate de atingere la indieni șamd. Contaminarea are loc de regulă prin atingerea unui obiect impur sau a unei persoane impure (medicul, gunoierul, omul bolnav, trupul mort, omul paria etc.). Prin atingere, persoana respectivă devine impură temporar sau definitiv și, pentru binele comunității, trebuie să parcurgă niște etape precise de purificare în cazul impurității temporare sau, în cazul impurității definitive, să fie exclusă din comunitate ori chiar să fie ucisă.
Regulile de comportament ale “noii normalități”, de forma unor tabú-uri ale apropierii și atingerii, sînt bazate pe prezumția de contaminare a celuilalt, oricine ar fi el. Evident, acestea nu reprezintă ceva inedit pentru lumea modernă. Civilizația occidentală și-a dezvoltat propriile sale sisteme normative ale purității și igienei în contextul larg al sistemului etichetei pe parcursul unui îndelungat “proces civilizator” desfășurat în primul rând între pereții “societății de curte”, după cum a arătat Norbert Elias, o parte semnificativă a acestor sisteme fiind interdicțiile referitoare la controlul excrețiilor corporale. Infuzate cu raționalismul medical modern, aceste sisteme au dobândit puternice conotații politice în vremuri de epidemie și de criză, iar acum, în contextul coronacrizei, au fost plasate pe un tronson de prioritate politică supremă la nivel global. Teama de contaminare prin fluide corporale a devenit baza unei teologii politice care unește, uniformizează și sincronizează, în frontul comun al unui război de cucerire subversivă de tip revoluționar, forțe și structuri politice care, până mai ieri, aveau o mare diversitate culturală, administrativă, ideologică ori istorică.
Însă nu doar persoanele și obiectele pot fi afectate de impuritate, ci și spațiile (la popoarele tradiționale spațiul gunoiului, al evenimentelor nefaste din trecut, casa bântuită etc.), astfel că ele trebuie evitate. În cazul “noii normalități”, avem de a face cu prezumția de contaminare a însuși spațiului experienței cotidiene în întregimea sa. În climaxul acestei perioade liminale (starea de urgență), singurul spațiu în care apropierea a fost posibilă fără restricții a fost cel virtual, de unde încurajarea migrării spre virtual a tuturor tipurilor de întâlnire – în context profesional, comercial, politic, de divertisment, de prietenie ori de relaționare familială. Spațiul vieții de zi cu zi este potențial contaminat, Lebenswelt-ul a devenit impur și periculos: parcul, aleea din fața casei, piața publică, școala, universitatea, locul de muncă, câmpul sau plaja, toate au devenit locuri ale pericolului infectării. Lumea cotidiană a fost, astfel, devalorizată în favoarea noilor spații ale experienței, eminamente virtuale (altfel spus: i-a scăzut prețul, s-a depreciat, a picat pe bursă).
Dar ce semnificații are acest fenomen de respingere și devalorizare a spațiului lumii? Este el complet nou în experiența umană?
În niciun caz. În ultimele două-trei decenii, Vestul a trăit cuintensitate maximă un mysterium fascinans în fața noilor tehnologii, remarcat în invitația frecventă de a părăsi (temporar) lumea în care omul se găsește la un moment dat, lumea care îi este dată (casa, biroul, strada, sala de curs, muntele, plaja etc.) și de a intra în lumea virtuală (portalul, rețeaua, chatul, filmul, videoclipul, jocul etc.), care e întotdeauna mai cool, mai interesantă, mai palpitantă, mai “vibrantă”, mai interesantă, mai colorată, mai rapidă, mai confortabilă, mai aducătoare de bani, mai aducătoare de plăcere, mai eficientă în rezolvarea problemelor și sarcinilor zilnice etc. Am fost mereu invitați să pășim dincolo, să petrecem mai mult timp dincolo, să migrăm tot mai mult spre experiența multiplicității realităților virtuale.
Fenomenul contemporan de renunțare la lume sau de respingere a lumii (Weltverweigerung) este, însă, mai profund, iar genealogia sa culturală și religioasă trimite la vechile practici ascetice.
Un pic despre celulă și Panopticon
În anul 338, pe vremea lui Antonie cel Mare și a celorlalți părinți ai deșertului – povestește Veronique Dupont în cursul ei despre monahismul egiptean – Amun l-a întrebat pe Antonie unde anume ar trebui construite chiliile pentru numeroșii călugări care trăiau în deșert în zona Nitriei ca o comunitate semicenobitică. Antonie i-a propus lui Amun ca, după prânz, s-o pornească pe jos prin deșert spre Sud și să umble cât vor putea până la căderea serii. Au făcut astfel și au ajuns într-un loc cam la optsprezece kilometri de Nitria. Locul era bun – a explicat Antonie – întrucât distanța era suficient de mare pentru ca asceții să fie izolați de restul lumii și suficient de mică pentru a putea primi, totuși, vizite la modul rezonabil.
Astfel s-a fondat comunitatea Kellia (lit. “celule”, “chilii”), unde au fost construite o multitudine de chilii individuale pentru anahoreți. După același principiu al proximității spațiale controlate, chiliile au fost făcute la distanță suficient de mare una de alta, astfel încât oamenii să nu se poată vedea bine unii pe alții, să nu se recunoască și nici să nu se audă unii pe alții, dar totuși suficient de aproape încât să se poată vizita din când în când.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
