Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Grădina Palatului Știrbei sau restaurarea ca mistificare a istoriei

de Dan Marin     Contributors.ro
Vineri, 21 august 2020, 12:34 Actualitate | Opinii


Dan Marin (foto Vali Cămară)
Foto: Arhiva personala

"Palatul Ştirbey este o proprietate cu o valoare arhitecturală inestimabilă. Încă din faza de prospectare a pieţei am fost fascinaţi de stilul neoclasic ascuns în spatele elementelor stilistice exterioare şi interioare ale clădirii - astăzi în paragină – şi care, fără cuvinte, ne spun poveşti despre istorie, serate elegante şi evoluţia unei naţiuni. Planurile proiectului au drept epicentru prezervarea farmecului istoric al acestei clădiri emblematice." *1

Recent, printr-o serie de articole publicate în presă, a fost făcută cunoscută intenția restaurării Palatului Știrbei, monument istoric de grupa A (valoare naţională şi universală), și reconstrucția corpului dispărut al fostei sale remize de trăsuri. S-ar părea că palatului îi va fi redată demnitatea și că lunga sa suferință va lua sfârșit; în realitate,situația este diferită, pentru că ”epicentrul” este în altă parte.

Ceea ce s-a spus mai puțin este faptul că intervenția asupra Palatului Știrbei nu se rezumă la restaurarea lui, ci mai presupune și altceva, și anume construcția unui corp nou. Despre el se pot afla unele informații, nu foarte detaliate dar suficient de relevante, din anunțul de intenție privind Planul urbanistic zonal ”Complex urbanistic multifuncțional, Palatul Știrbei, Calea Victoriei nr. 107”, proiect care propune ”o rezolvare urbanistică unitară prin raportarea ansamblului atât la vecinătățile imediate, cât și la contextul mai larg al Căii Victoriei”: un imobil cu funcțiunea de ”birouri și comerț” care va ocupa cea mai mare parte a terenului din spatele palatului. Argumentele prin care autorii P.U.Z.-ului justifică necesitatea acestei operațiuni sunt trei așa-zise actuale disfuncții: (i) ”lipsa de vizibilitate datorită înălțimii reduse” a palatului; (ii) faptul că palatul este o ”clădire monument nevalorificată funcțional”; (iii) faptul că grădina de fațadă și zona de intrare din fața palatului reprezintă un spațiu public ”neamenanjat corespunzător” [1].

Dacă comparăm discursul admirativ față de Palatul Știrbei cu argumentul lipsei lui de vizibilitate nu putem să nu remarcăm contradicția: nu se poate ca, pe de o parte, să elogiezi palatul și să te declari fascinat de încărcătura lui istorică și de stilul neoclasic și, pe de altă parte, să-l asimilezi cu o disfuncție provocată de lipsa de vizibilitate; ori este un palat care se impune prin propria lui prezență, ori este o clădire prea mică, pe care P.U.Z.-ul o va ”ajuta” să devină mai vizibilă!

1 – PUZ, disfuncționalitățile situației existente

În fapt, ambele ipoteze sunt posibile, pentru că ele au scopuri diferite, dar convergente: prima este un exercițiu de PR care are rolul de a ne convinge că promotorul iubește istoria și că este respectuos cu valorile patrimoniale; a doua este un sofism care inventează argumente în favoarea scopului final al acestei intervenții: exploatarea comercială a terenului liber - cu o suprafață considerabilă, de aproape 7.000 mp -, situat în spatele palatului. Ar trebui deci chiar să credem că, printr-o construcție mai înaltă ridicată în spatele lui, Palatul Știrbei va deveni mai ”vizibil”...

In realitate, scopul firmei Hagag nu diferă cu mult de cel al fostului proprietar – al cărui proiect îl și continuă în linii mari –, dar strategia de promovare este diferită și mai subtilă. In anii 2007-2014, intenția de restaurare a palatului a fost asociată, în mod public și de la bun început, cu proiectul unei noi clădiri, propunere care a provocat o opoziție cvasi-generală; mai mult, toate variantele succesive ale proiectului au fost însoțite întotdeauna și de ilustrări de arhitectură, de imagini 3D care, fiind ușor de înțeles pentru toată lumea, au amplificat reacțiile negative.

Acum lucrurile s-au schimbat: restaurarea palatului este anunțată cu surle și trâmbițe în presă, pe post de captatio benevolentiae, în timp ce P.U.Z.-ul pentru noua construcție își urmează parcursul procedural, dar cu mai multă discreție. Inițial, anunțul de intenție destinat informării publicului nici nu a fost postat pe pagina de internet a PMB, așa cum prevede legea, ci doar pe gardul palatului, și nu oricum, ci chiar în perioada stării de urgență din aprilie, în care publicul era consemnat la domiciliu! A fost nevoie de reacția promptă a unor ong-uri pentru ca procedura să fie reluată și ca informația să devină cu adevărat publică. Iar când spun informație, mă refer la un minimum de date cantitative (procent de ocupare a terenului, coeficient de utilizare a terenului, înălțime maximă), prezente pe planul de reglementări, dar greu de descifrat și de interpretat de către necunoscători. Pentru că, de data aceasta, în aceeași logică a prevenției, nu mai există nici imagini care să sugereze cum va arăta Palatul Știrbei împreună cu ceea ce se intenționează a se construi în spatele lui.

Subminarea imaginii palatului

Bineînțeles că ar fi absurd să pretindem actualului proprietar să nu construiască nimic și să nu facă altceva decât să restaureze palatul; în mod normal, asta era datoria morală a statului român care, prin Ministerul Culturii sau prin Primăria Municipiului București, ar fi trebuit să-și exercite dreptul de preempțiune, să cumpere acest prețios și unic monument al Bucureștiului și să-i dea o destinație adecvată. Dar nici nu se poate admite ca memoria și vocația acestui loc să fie nesocotite, acceptând ca Palatul Știrbei să devină pretextul unei operațiuni pur speculative, chiar dacă ambalată în discursul fascinației pentru istorie, neoclasic etc.

2 – PUZ, plan de reglementări

Pentru că, în planul de reglementări al P.U.Z.-ului [2], intențiile promotorului sunt clare și deloc consonante cu declarațiile sale admirative: construirea intensivă a terenului – inclusiv a părții ocupată altădată de grădina din spatele palatului – și amplasarea în apropierea acestuia a unui volum mai înalt, supradimensionat (34,45m față de 15,00m, cornișa generală a palatului).

O propunere care nu rezolvă nimic, nici în sensul punerii în valoare a Palatului Știrbei și nici în ceea ce privește ”vecinătațile imediate” sau ”contextul mai larg al Căii Victoriei”. Dimpotrivă, dincolo de implicațiile funcționale – asupra cărora nu vreau să insist, pentru că reprezintă un subiect distinct – soluția propusă prin P.U.Z. nu va face decât să compromită definitiv, vizual și simbolic, vechea reședință domnească. Pentru că nu se poate susține că noua construcție, suprapusă peste silueta acestui monument emblematic – acum profilat pe cer –, îi va fi de ajutor; dimpotrivă, ea îl va plasa în situația unei covizibilități inacceptabile.

In loc ca palatul să fie cel care dă regula, ea este impusă de amplasarea apriorică a unei clădiri care îl depășește ca înălțime; din dominantă, palatul devine o anexă. Sau, cum bine scria mai demult istoricul Andrei Pippidi, nu va mai fi Palatul Știrbei, ci un ”mall cu palat”.

Deturnarea ideii de restaurare

Fundamentarea principiilor de intervenție asupra unui monument istoric trebuie să ia în considerare integralitatea datelor relevante și asociate criteriilor care au stat la baza clasării lui, adică a celor privind vechimea, valoarea urbanistică și arhitecturală, frecvența și semnificația memorial-simbolică. Se pare însă că în cazul Palatului Știrbei acest principiu a fost ”uitat”: în mod sistematic, evoluția în timp și cuprinderea sa spațială sunt prezentate trunchiat și orice discuție asupra restaurării se rezumă la clădire și exclude, ca și cum n-ar fi existat niciodată, grădina istorică din spatele palatului.

Reședința domnitorului Barbu D. Știrbey a fost construită în 1833-1835, urmând un model occidental, curent la începutul secolului al XIX-lea, care îmbina compoziția arhitecturală (neo)clasică a palatului cu amenajarea liberă a parcului din jurul lui. Planul Borroczyn din 1846 [3] prezintă acest ansamblu compus dintr-o primă curte de onoare, parțial plantată, spre Calea Victoriei – Podul Mogoșoaiei, în acel moment –, din clădirea propriu-zisă a palatului, care a suferit unele modificări în timp, și curtea din spate, cu o grădină extinsă și câteva construcții anexe. Aceeași dispoziție a grupării palat-grădină reapare în toate documentele cartografice ale deceniilor următoarele, ca Planul Jung din 1856 [4] sau Planul Institutului Geografic al Armatei din 1895-1899 [5].

Spațiul plantat din spatele palatului era complementul romantic al acestuia, un posibil rezultat al prezenței în Bucureștii anilor 1840-1850 a peisagistul austriac Wilhelm Meyer, autor al grădinilor publice Kiseleff și Cișmigiu și al parcului reședinței princiare de la Cotroceni. Legătura lui strânsă cu Barbu D. Știrbey – în timpul căruia se și inaugurează Grădina Cișmigiu –, poate fi un argument în favoarea acestei ipoteze (2. Grădina palatului era un adevărat ”parc în miniatură, înconjurat de ziduri mari, plin de copaci magnifici(3, cu alei sinuoase, reprezentate diferit în primul plan Borroczyn [3] și în planul Jung [4], dar în mod evident specifice unei estetici a pitorescului căreia i se datora întreaga amenajare a amplului spațiu din spatele palatului: alternanța grupărilor de vegetație joasă și a arborilor de mari dimensiuni, diversitatea speciilor floricole, pergolele, cascadele și grotele (4 care sugerau accidentele unui micro-peisaj natural, prezența elementului ”exotic”, ”un chioșc misterios, octogonal, cu geamuri colorate(5.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3436 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by