În 14 iunie 1990, președintele României adresa „minerilor”( 1 ) un apel care se va dovedi extrem de convingător: „Grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate, înarmate cu diverse elemente contondente, cu bare, cu lanțuri, cu pietre, cu cărămizi, cu țigle, au atacat cordoanele de polițiști, înarmați cu sticle incendiare, au dat foc la autobuze, la mașini și, apoi, grupuri, s-au îndreptat spre clădirea poliției pe care au incendiat-o, spre clădirea Ministerului de interne. Vă rugăm să faceți totul pentru a elimina excesele, pentru a elimina actele sângeroase, și dumneavoastră să asigurați paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care și-ar mai face apariția în această zonă”( 2 ). În 15 iunie 1990, grupurile de mineri au sosit în Capitală și au „făcut ordine” în acea zonă „fără legi” care era Piața Universității. Președintele Iliescu le-a mulțumit în celebrul discurs: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplina civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Și de asta dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești. Vreau să vă mulțumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-ați demonstrat în aceste zile”( 3 ).

Radu RizoiuFoto: Arhiva personala

În 15 iunie 2020, Președintele Statelor Unite ale Americii susține un discurs( 4 ) (în cadrul unei conferințe de presă la Casa Albă) în care susține că o zonă a orașului Seattle a fost ocupată de o grupare de extremă stânga. “These people have taken over a vast part, a major part, a very good part of a place called Seattle”, a menționat Președintele Trump, precizând că “These are violent people that are dealing violently and I think that what I’d like to see before we do something, I’d like to see the press get in there and cover it”. Ca răspuns la această amenințare, care riscă să se extindă (“The problem with what happened in Seattle is it spreads. and all of the sudden they’ll say, ‘Let’s do some other city. And let’s do another one.’ And we’re not going to let it happen.”), liderul american a propus o soluție de „pacificare” prin intervenția armatei( 5 ). În paralel, am văzut filmări cu „zona liberă” în care se realizează un „control” la intrare și în care sediul secției de poliție a fost „redenumit” tot ca sediu de poliție, dar al „poporului”, pentru a arăta că protestatarii doresc reformarea serviciului de poliție actual (ca în orice oraș din Statele Unite ale Americii, poliția este un serviciu al administrației publice locale, similar poliției locale de la noi). Altfel spus, „anarhiștii” nu neagă orice nevoie de ordine, ci doar neagă îndrituirea unei anumite autorități de a fi organul de asigurare a ordini. Se neagă practic atribuirea monopolului „violenței” etatice.

Anarhismul nu este anomie

Într-un fragment destul de ambiguu din Politica sa( 6 ), Aristotel povestește situația în care cretanii renunța la oficiul cosmilor (aleși pe viață) drept o acosmie („desființarea instituției cosmilor”) urmată de o perioadă de anarhie( 7 ). Trebuie însă să nu uităm că Aristotel nu este cel mai neutru analist politic. El critică dur democrația și ia fățiș partea aristocrației ca formă superioară de organizare politică. De fapt, el scria într-un context în care democrația ateniană își epuizase resursele, iar aristocrația macedoneană cucerea lumea cunoscută( 8 ). Așadar, îl putem considera pe Aristotel un adept al statului puternic centralizat. Cum însă gândirea aristotelică a stat la baza întregii filosofii medievale occidentale, nu este greu de înțeles de ce anarhia ajunge să fie asociată celei mai grave forme de „eșuare a statului”. În zilele noastre, Somalia și Siria, dar și Albania la sfârșitul anilor ’90 sunt oferite ca exemple de anarhii.

În conștiința populară a teoriei politice, anarhia a ajuns să fie asociată cu lipsa oricărei reguli: fiecare face ce-l taie capul. Privită în acest fel, este evident că anarhia este un alt nume dat haosului (social). Dar analizând mai departe exemplele concrete de așa-zisă anarhie, observăm că toate păstrează o anumită formă de organizare a colectivității. În Somalia finalului de secol XX, fiecare regiune și-a definit o organizare proprie și a apelat la un anumit set de reguli. În Albania aceleiași perioade, bandele de traficanți au preluat aplicarea legii. În Piața Universității din 1990, accesul la „balcon” se făcea după anumite reguli. În zona liberă din Seattle, accesul se face după un control prealabil, iar încălcarea regulilor este sancționată. De fapt, fotografia care mi se pare mie emblematică este cea în care doar denumirea secției de poliție a fost obturată de graffitti, dar ideea de „poliție”, adică de veghere la aplicarea regulilor a rămas.

Dacă ne raportăm la principalul filon al teoriei anarhiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vom observa că niciunul dintre autorii „clasici” nu a avut în vedere eliminarea sistemului de reguli și de impunere a acestora( 9 ). Nici măcar Proudhon, cel care a devenit faimos pentru celebra declarare a proprietății private drept furt, nu intenționa să înlăture orice ierarhie. Principala lor nemulțumire era îndreptată împotriva statelor totalitate din epocă. Ca o alternativă, anarhiștii sugerau ca fiecare individ să fie prezumat ca având suficient discernământ încât să acționeze în sensul cooperării cu semenii săi. Prin urmare, statul ar putea să prezume că fiecare om se va comporta civilizat și să renunțe să-și trateze cetățenii ca prezumtivi infractori. Anarhia „clasică” își propunea să extindă sfera libertății individuale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro