În original, termenul de reziliență aparține obiectului de studiu Rezistența Materialelor, din anul I al facultăților de mecanică și este o caracteristică a unui material la o solicitare prin soc, adică cât lucru mecanic trebuie consumat pe o unitate de suprafață pentru a distruge o epruvetă. În cazul studiilor privind securitatea unei țări ar însemna care ar fi efortul depus pentru a menține în stare de funcționare un sistem păstrând paramentrii ceruți.
În cazul Sistemului Energetic Național (SEN), având parametrii tehnici clari care garanteză intrarea energiei electrice în sistem de la producători, transportul și consumul, ce trebuie făcut și cu ce costuri în cazul apariției unei crize generată de vulnerabilitățile sau amenințările SEN. Condiția necesară este de a respecta legile naționale sau orice altă reglementare a UE. În cazul unui sistem am putea adauga care ar fi abilitatea de recuperare sau acomodare rapidă în cazul unui șoc, a unei crize, a unei „lebede negre”. Posibilul sinonim ar fi cel introdus de Nicolas Taleb, „antifragil”.
România se vulnerabilizează în interior și este amenințată din exterior. Care ar fi acestea în cazul SEN?
În primul rând ceea ce numim „piață liberă”. Energia electrică se produce din combustibili fosili, cărbune și gaze naturale, biogaz (însă în România foarte puțin), din combustibili nucleari în centrale atomo-electrice, prin „căderea apei” în hidrocentrale, prin forța vântului în „parcurile eoliene” și din puterea electronilor proveniți de la soare în „fermele solare”.
Problema este că ultimile trei sunt dependente de paramentrii meteorologici: dacă este secetă nu există apă pentru a fi uzinată în centralele hidro, dacă nu bate vântul, elicile microcentralelor eoliene nu se învârt, dacă este noapte, panourile solare nu produc energie electrică. De asemenea dacă este ger cu temperaturi sub 20 de grade, hidrocetralele, centrala de la Cernavodă și „moara de vânt” nu funcționează în parametrii ceruți sau nu funcționeză deloc. Din experiența celor ce se ocupă de echilibrarea parametrilor din sistemul de transport al energiei electrice cea mai grea perioadă este iarna, când există o mare cerere de energie pentru funcționarea industriei și pentru asigurarea de energie termică. Singurele capacități de producție care nu depind de condițiile meteorologice sunt cele cu combustibili fosili și cu exigență putem adaugă și Nuclearelectrica, care funcționează având un consum mare de apă.
Cu alte cuvinte avem de fapt două produse: energia electrică așa cum o înțelegem când băgăm un ștecher în priză și energia elecrică care conține și componenta de securitate: orice s-ar întâmpla, sistemul își va pastra parametrii deoarece marile termocentrale cu cărbune sau gaze sunt în stare să funcționeze în orice condiții. Trebuie menționat că dacă parametrii tehnici necesari sistemului nu se respectă, acesta nu va mai funcționa, adică nu mai există energie electrică în rețea. Din nefericire, în ultima perioadă au apărut în presă destul de multe informații despre „penele de curent” acoperind regiuni destul de mari, care nu sunt altceva decât decuplarea automată a unor rețele în care nu sunt îndeplinite condițiile tehnice cerute.
Toată lumea știe că energia din combustibili fosili a deventit scumpă, fiind „amendată” deoarece poluează. Dar nu multă lume pricepe că fără marii acoloși energetici, astăzi România poate intra în black-out! Probema a fost rezolvată de „piața liberă”, adică am importat energie din Ucraina, Serbia și Ungaria, țări care importă gaze din Federația Rusă, cu alte cuvinte România importă mascat gaze rusești, la care cele trei țări își adaugă valoare din producție. Specificăm că Ucraina și Serbia nesupunându-se normelor UE, „arde” un gaz sau cărbune neaccizate, deci energia este mai ieftină deoarece poluarea nu este „amendată”. Problema sistemului național este că marii acoloși energetici stau, asta însemnând că impozitele, taxele și accizele le încasează alte țări, că lucratorii din industria energetică românească stau și statul român trebuie să le plătească salariile sau ajutoarele de somaj sau sociale dacă acestea intră în faliment. Aceste capacitati pot intra în faliment dacă stau, deoarece orice utilaj care nu funcționeză se degradează.
Deci avem prima vulnerabilitate: importul de energie electrică. În trimetrul I al acestui an România este pentru prima dată importator net de energie.
A doua este incapacitatea de a importa mai mult de 1800 de MW/oră. Dacă este o cerere mai mare, marii coloși trebuiesc reporniti și această repunere în funcțiune din punct de vedere tehnologic durează câteva zile în cazul în care aceste capacități sunt în stare de a putea funcționa. Nu intrăm în amănuntele acrobațiilor făcute de biroul responsabil de programare și echilibrare din Transelectrica în care se jongleaza cu toate tipurile de capacități de productie „după cum bate vântul și după cum plouă”.
A treia vulnerabilitate pleacă de la un fals: România acum 15 ani consuma în maximul de consum al lunilor de iarnă 24.000 MW/oră, având capacitatea de producție declarată ca functională la acea dată fiind peste 33.000 MW/oră. Astăzi România declară că are 22.000 MW/oră capacități funcționale dar specialiștii sitemului afirmă că o mare parte din acestea nu au mai produs de mulți ani și au instalațiile descompletate, capabilitatea de producție fiind de maxim 11.000 MW/oră. Putem aduce și argumentul următor: în perioada pandemiei, în data de 3 mai 2020, pe un consum de 4000 MW/oră România a importat 1.600 MW/oră.
Din nefericire și a patra mare vulnerabilitate se bazează pe un fals: Lacurile de acumulare nu au mai fost decolmatate de 30 de ani, rezultă că rapoartele despre rezerva de apă sunt supraevaluate și din rapoarte trebuie să fie scoase 30%. Faptul este demonstrat zilele trecute prin notificarea Hidroelectrica către ANRE că nu mai poate produce energie electrică din cauza secetei, cu toate că pe site-ul Transelectrica raportarea este că lacurile sunt 60% pline.
Care sunt amenințările (externe) ale SEN?
Rusia prin dezvoltarea „cleștelui energetic” reprezentat la nord de North Stream și la sud de Blue Stream și Turk Stream mărește dependența UE de gazele rusești. Să nu uităm că dacă România ar avea o producție industrială mai mare, așa cum a avut în urmă cu cațiva ani, ar trebui să importe mai multe gaze, deoarece rezervele naționale nu sunt suficiente.
Ungaria se transformă în placa turnantă a transportului și tranzacțiilor cu produse energetice. Instituțiile românești de specialitate trebuie să investigheze cum autoritățile maghiare influiențează prin metode neortodoxe politicile companiilor naționale românești, în special cele de transport, Transelectrica și Transgaz, adică cum FGSZ-ul maghiar a ajuns să tranzacționeze energie în numele companiilor românești și de ce prețurie din România sunt cu 30% mai mari decât cele din Ungaria în situația în care „piața transfrontalieră este liberă”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
