Interviu. Mircea Cărtărescu, despre prietenii și dispute scriitoricești. Si cum de a ajuns literatura ceva foarte marginal în societatea de azi

de Lucian Popescu     Contributors.ro
Miercuri, 6 mai 2020, 15:02 Actualitate | Opinii


Mircea Cărtărescu
Foto: Hotnews

Cea mai recentă carte a lui Mircea Cărtărescu, apărută acum, în zilele pandemiei, se numește ”Creionul de tâmplărie”. De ce se numește așa? Este o poveste foarte frumoasă despre destinul sau predestinarea de a fi scriitor, pe care o veți citi în acest volum.

Prima parte a cărții însă e alcatuită din evocări, anecdote, întâmplari cu scriitorii pe care i-a cunoscut și i-a admirat sau iubit Mircea Cărtărescu. E o mică contribuție, subiectiva, delicată și amuzantă la o istorie a literaturii române din ultimele decenii. Tema ei este prietenia. Iar prietenia este ceva foarte important pentru Mircea Cărtărescu, despre ea spune că este iluzia care a durat cel mai mult.

Buna ziua, domnule Cărtarescu. Aș vrea să încep cu această întrebare cumva banală: cum vă petreceți această stare de urgență determinată de pandemie? Și cum ați caracteriza aceste ultime două luni, să spunem?

Vă spun și eu bună ziua, în primul rând, și celor care ne ascultă, firește. Suntem cu toții în căsuțele noastre, în camerele noastre și putem spune că mai respirăm nițel prin astfel de emisiuni. Și eu sunt tot timpul pe Internet, merg într-o parte, merg în cealalaltă și ascult ce zic oamenii, ascult ce au de spus despre pandemie, despre starea de urgență, despre starea noastră de recluziune a tuturor. Și ce să spun? Era bine să nu fi fost. Este o anomalie… o anomalie din toate punctele de vedere, este o catastrofă asemenea tuturor celor care de-a lungul timpului s-au întâmplat: războaie, cataclisme naturale, dictaturi șamd, prin care trebuie să trecem și vom trece. Nenumărați oameni au trecut prin astfel de întâmplări istorice tot timpul și nu au disperat, nu s-au sinucis, nu și-au pus problemele cele mai dure. Totuși nu ne place. Trebuie să spunem că deși poate cei mai mulți înțeleg că e vorba despre măsuri necesare, totuși nu cred că este cineva care acceptă cu seninătate aceste lucruri. Pentru că starea de urgență, fără îndoială, este necesară în acest moment, după biata mea părere și ea contribuie la salvarea de vieți. În același timp însă, ea înseamnă o reducere a drepturilor și libertăților cetățenești. Și nu numai atât, există probleme psihologice foarte serioase, ce pot afecta fiecare om, indiferent de situația sa. Acest lucru ne face să ne simțim oarecum încarcerați, mai mult decât suntem cu adevărat. Să ne simțim încarcerați și din punct de vedere psihologic. Să simțim că purtăm o povară, că ne sunt tăiate drepturile normale, și anume cel de a ne plimba, cel de a ieși, de a circula, de a ne întâlni cu oamenii, de a socializa. Lucruri care sunt absolut definitorii pentru om așa cum îl cunoaștem noi. Omul nu poate trăi separat de alți oameni. El trebuie să aibă contact cu semenii. Când ne întâlnim unii cu alții, ne dăm mâna, ne îmbrățișăm, dacă suntem prieteni. Suntem frustrați de lipsa acestor lucruri. Suntem ca într-un penitenciar. Eu nu sunt extraordinar de nefericit pentru că de fapt, eu sunt obișnuit cu felul ăsta de viață. Eu așa trăiesc. Este normal ca un autor, un scriitor să trăiască izolat. Pentru că nu scrii nici la cârciumă, nu scrii nici în public, trebuie să scrii în singurătate. Asta e esența scrisului, indiferent ce ai scrie. Eu am trăit cam întotdeauna în felul acesta. N-am ieșit din casă decât de 3-4 ori pe lună la facultate, fiindcă sunt și profesor, de câteva ori pe lună la teatru sau la evenimente mondene și o dată, de două ori pe lună cu prietenii la o bere, cel mai fericit eveniment, din punctul meu de vedere. Toate acestea firește că-mi lipsesc acuma, dar nu este catastrofal, aș spune eu, pentru mine. Numai că nu toți oamenii sunt ca mine. Cei mai mulți oameni sunt mult mai activi. Sunt mult mai implicați în viața lor din afara casei, în spațiul public. Cei mai mulți își duc viața la locul de muncă, pe străzi, în mașină, au o viață din aceasta modernă, turbulentă, la care să renunți deodată, cred că este teribil.

Poate e mai bine. Nu mai există presiunea aceasta socială. Ai timp să te mai aduni cu gândurile tale.

Întrebarea este: ne adunăm sau nu ne adunăm? Din mica mea experiență, nu prea ne putem aduna. Sigur, când n-avem timp, când trăim fugind, alergând, rezolvând, plătind chitanțe, scriind articole, făcând lucruri din care trăim de fapt, atunci ne gândim: ce bine ar fi să am timp, la nesfârșit, ca în vacanță, să stau să mă gândesc la nemurirea sufletului, la Dumnezeu, la viața mea, la toate lucrurile. Dar când ești într-o astfel de situație, te cuprinde o neliniște interioară, te cuprinde panica, începi să te întrebi: ce să fac cu timpul acesta, cum să mi-l consum într-un mod cât mai lejer? Să merg pe Netflix, să văd filme, să merg în altă parte să ascult știrile, nu te mai gândești la acea liniște interioară, la acea concentrare, la viața sufletului, așa cum ți-o închipuiai tu înainte. Ăsta e paradoxul. Nu timpul e lucrul cel mai important ca să ne gândim la ale noastre, ci starea interioară. Or noi acum avem timp, dar n-avem starea interioară să profităm de acest timp, cred eu.

Am senzația că este o ironie această stare de urgență. Pentru că urgența e ceva ce ține de grabă, de acțiune, de decizie, de ceva ce trebuie rezolvat. Urgența e impusă instituțiilor statului. Noi, oamenii obișnuiți, participăm la urgență prin oprire, ca atunci când mergi cu mașina, trece ambulanța cu sirenele pornite și trebuie să stai pe dreapta să aștepți să te depășească. E o situație destul de interesantă

Da, de fapt trebuia să-i spună cumva, nu m-aș crampona foarte tare de cuvântul acesta și de semiotica lui. În definitiv este vorba despre ceva legiferat, deci de ceva care există prin lege și care se aplică în anumite situații foarte limpezi: în caz de catastrofă, în caz de război, în caz de pandemii, de calamități de toate felurile. Este o perioadă în care se abrogă anumite principii ale democrației în folosul oamenilor, pentru a se evita pierderi de vieți omenești. Acesta este lucrul cel mai important. Grav ar fi ca aceste derogări de la drepturile omului să continue și după pandemie. Este un pericol. Este un pericol ca unele state, nu vorbesc de România în general, să profite de instituirea acestei stări de urgență – și se întâmplă în Ungaria, din păcate – pentru a încerca să restrîngă și pentru condiții normale drepturile și libertățile cetățenești și să continue așa, ca un fel de guvernare mână de fier sau chiar dictatură, în ultimă instanță.

Dar dacă ați avea pentru un singur moment puterea Demiurgului, ce ați schimba în viitorul imediat al lumii acesteia, după pandemie?

Vedeți, nu prea mă gândesc până acolo, e cam prea mult pentru mine. Eu nu-mi pot guverna nici propria viață și dacă stați să mă întrebați, până mâine ce aș schimba eu în propria mea viață, n-aș ști să vă spun. Lumea este imperfectă pentru că omul este imperfect. Și nu cred că va exista vreodată o lume perfectă. Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa. Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale. Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre. Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.

Creionul de tamplarie

CUMPĂRĂ ACEASTĂ CARTE DE PE GIFTBOOKS.RO

Cumpara această carte de pe GiftBooks.ro

De fapt, trebuie spus, noi ne întâlnim acum ca să discutăm despre ultima dvs carte apărută, Creionul de tâmplărie. Este o carte despre prieteni, despre întâlniri, despre prietenii sciitoricești și despre întâlniri cu scriitori, pe care i-ați admirat, i-ați citit. Spuneți undeva, mai la urma primei părți a cărții, că prietenia, dintre toate iluziile, a rezistat cel mai mult. Ar fi deci ultima iluzie care se destramă. Ce înseamnă această destrămare a iluziei prieteniei? Faptul că nu poți să fii sigur decât de propria-ți prietenie, de propria iubire față de celălalt, trecând cu vederea acele lucruri care nu se pot iubi sau înțelegându-le?

Mai întâi, ulitma mea carte, sau cartea mea cea mai recentă, Creionul de tâmplărie, este mai curând o carte despre mine decât despre scriitori. Citeam eseurile Virginiei Woolf la un moment dat, ea scria despre tot felul de scriitori britanici. Dar mi-am dat seama foarte repede că ea nu era interesată de acești scriitori, era interesată de reacțiile ei când citea cărțile lor. Era interesată de ea însăși, de felul în care ea se putea raporta la acești scriiori ca să-și definească propria artă, propria literatură. Cred că același lucru se întâmplă și cu această carte. Mie mi-a făcut mare plăcere să scriu despre autorii pe care i-am cunoscut în diferite împrejurări, să schițez câte un mic portret din trei linii, al fiecăruia dintre ei, dar eu cred că, de fapt, dacă această carte are o calitate, este vocea care se aude acolo. Adică este vocea mea pe care am mai folosit-o în diferite cărți, mai ales cele de publicistică. Am scris și publicistică politică multă vreme, am făcut și publicistică literară, culturală. În cartea aceasta mi-am adunat publicistica culturală de două decenii încoace. Cred că în toate cărțile mele de publicistică, începând cu Pururi tânăr, înveșmântat în pixeli, cu Baroane, cu Peisaj după isterie și terminând cu Creionul de tâmplărie, eu am încercat să folosesc o voce foarte simplă, extraordinar de simplă, care să poată fi înțeleasă de absolut oricine. Nu am intrat în sofisticării culturale – lucruri extrem de rebarbative, într-un limbaj specializat pe care oamenii să nu-l înțeleagă. Eu am vrut să scriu pentru fiecare om. Sigur că nu vor cumpăra și n-au să citească cartea chiar toți oamenii. Câțiva oameni interesați care ar vrea să știe cum era Nichita Stănescu, cum era Marin Preda, cum era Gellu Naum, alți numeroși scriitori despre care am scris. Dar am vrut să spun lucrurile simplu, nesofisticat și lipsit de orice fel de snobism. Am vrut să vorbesc ca de la om la om. Eu așa vorbesc, așa sunt, așa predau studenților mei la facultate și așa scriu despre literatură, adică despre singurul lucru care mă interesează cu adevărat pe lume. Ăsta este lucrul pe care am vrut să vi-l spun la început.

Iar acum despre prietenie. Prieteniile literare sunt un anumit gen de prietenie. Ele nu seamănă cu prietenia din copilărie, sau cu prietenia din facultate, din studenție, rămânem prieteni așa, o vreme, e minunat. Sunt prietenii concurențiale. Sunt prietenii cu năbădăi aș spune eu. Cel mai bun prieten al meu din totdeauna a fost Traian T. Coșovei, pe care l-am iubit la nesfârșit. Nu pot să vă spun cât l-am iubit pe acest tânăr care mi-a schimbat viața, care mi-a luminat viața câțiva ani în care am fost în fiecare zi împreună. Dar noi fiind cei mai apropiați prieteni, eram în același timp și adversari. Eram adversari literari. Nu în felul rău al cuvântului, ci în felul unui fel de emulație geloasă. Eram geloși unul pe poezia celuilalt. Țin minte că, odată, Traian, când i-a apărut una din primele cărți, mi-a dat-o cu o dedicație și legase un firișor de ață de copertă, de care era atârnată o lamă de ras. Și-n dedicație spunea: Pentru Mircea Cărtărescu, să-și taie venele de invidie. Prin asta vreau să spun că prietenia noastră era dinamică. Nu era ceva static și idilic. Ne certam, ne înjuram, ne iubeam, ne șutuiam, era ceea ce trebuie să trăiască doi oameni adevărați, nu două figuri de hârtie care sunt prietene între ele. Cu Traian am dus o viață, într-un fel, de beatnici, eram tot timpul pe la petreceri, la discoteci, umblam pe străzi, în tot felul de locuri interesante pe care le descopeream în oraș – locomotive vechi, ne-am și făcut poze într-un cimitir de locomotive cu aburi – nunți de romi, tot felul de locuri și lucruri ciudate și neobișnuie și poetice, hălăduind împreună cu prietenii noștri de poezie, cu Florin Iaru, cu Ion Stratan, cu Mariana Marin. A fost epoca cea mai strălucită a vieții mele, la care revin mereu și mereu. Și mi-am păstrat prietenii de atunci, în linii mari, cei care mai trăiesc, bineînțeles, fiindcă jumate din noi, din păcate, au sfârșit repede, mult prea repede, dar cu cei care mai trăiesc sunt în continuare în cele mai bune relații și de câte ori ne întâlnim evocăm acei ani ca niște camarazi de arme care-și amintesc de războiul în care au fost împreună. Este exact același sentiment, aceeași frăție de arme, aș spune eu.

Dar de ce spuneți că este o iluzie?

Pentru că totul e o iluzie. Toată viața noastră este o iluzie, pentru că iubirile sunt iluzorii, pentru că prieteniile sunt iluzorii. Ele toate vor trece. Ăsta este omenescul din noi. Noi cu toții trăim acest sentiment extraordinar de puternic al melancoliei pentru că este sentimentul care de fapt consună cel mai mult cu destinul nostru. Suntem ființe trecătoare și știm asta și de asta suntem capabili de poezie, de asta suntem capabili de filozofie, de orice autoreflecție. Niciuna n-ar fi posibilă dacă n-am cunoaște aceste destin pe care-l avem cu toții. Care nu trebuie să ne întristeze pentru că este, în același timp, și insuportabil de frumos.

O observație personală, dacă îmi permiteți. Când am citit ce spuneți despre Gellu Naum, m-am gândit că dvs și cu el sunteți ca polii de același semn ai unui magnet iar polii de același semn se resping.

Vedeți, în privina lui Gellu Naum – și fiecare dintre scriitori despre care am vorbit are câte o poveste – trebuie să spun ca este așa cum este cu femeile ce trec pe stradă. Nu-ți plac toate. Chiar între femeile cele mai frumoase. Tu ai un tip mental pe care-l urmărești toată viața. De ce, nu vreau să intru în amănunte. Sunt motive psihanalitice sau altele. La fel și cu poezia. Eu iubesc foarte multe feluri de poeți și de poezie, aproape toate. Dar pe unele nu le iubesc, ci doar le respect foarte tare. Poezia lui Gellu Naum și personalitatea lui intră în această categorie. Înțeleg că e poezie mare, o respect foarte tare, dar nu corespunde într-un fel, a ceea ce eu inconștient iubesc cu adevărat. Iubesc foarte tare poezia lui Emil Brumaru, iubesc poezia lui Nichita Stănscu, iubesc poezia lui Mircea Ivănescu, iubesc poezia lui Ioan S. Pop sau a lui Ion Mureșan, sau a lui Cristian Popescu și respect foarte tare poezia lui Gellu Naum. Asta este diferența.

M-am întâlnit, cu vreo doi ani înainte de a se sfârși, cu Gellu Naum, trebuia să-i iau un interviu. Ne-am plimbat așa pe străzi și la sfârșit îmi zice, vreau să-ți dau un sfat. În poezie să nu faci compromisuri. Dar eu nu sunt poet, cred ca am scris și eu câteva poezii în adolescență, i-am spus eu. Nu, nu, zice, ascultă ce-ți spun, înțelege bine, în poezie să nu faci compromisuri. Ce vorbe v-au rămas de la oamenii care v-au jalonat destinul de scriitor? Vorbe spuse de cineva, de o persoană, de un poet, de un scriitor.

Asta cu compromisurile mi-a adus aminte de ceva si anume că marele regizor Buñuel, într-o emisiune în care l-am văzut, spunea același lucru. Îl întreba cineva, ce sfaturi i-ați da unui tânăr regizor? Să nu facă niciodată compromisuri. Mai bine să moară de foame, decât să facă un compromis. Numai că Buñuel a debutat și a continuat apoi să facă filme comerciale, pline de compromisuri. Primele lui vreo zece filme sunt filme comerciale după rețetă, cum se făceau în acea vreme, din care el putea supraviețui. Iată că, uneori, nu e cazul lui Gellu Naum care era un om foarte integru, această poveste cu compromsurile este și ea puțin alunecoasă. Am învățat foarte multe de la scriitorii pe care i-am cunoscut, mai ales de la colegii mei de generație. De pildă, Traian T. Coșovei pe care l-am evocat aici, îmi spunea întotdeauna: să nu te superi și să nu reacționezi dacă cuiva nu-i place poezia ta. Să nu te superi, de pildă, pe poeții din provincie care te înjură ca poet. Lasă-i. Fiecare pasăre pe limba ei piere. N-o să-i învățăm noi cum se face poezia. Asta am ținut minte foarte bine și de-atunci, de când spunea Traian lucrurile astea, eu nu mă supăr pe nimeni. Îl las pe fiecare să spună câte ceva. Pe facebook, de pildă, îmi vine în fiecare zi să reacționez, la aproape tot ce se spune. Îmi vine să scriu că nu-i așa, nu e adevărat, e o minciună, este rău ceea ce scrii. Și după aceea stau și mă gândesc puțin și-mi spun: la ce bun? Pot eu să schimb opiniile acestor oameni? Fără îndoială că n-am să le schimb. Atunci de ce să intervin? Așa încât mâ înfrânez și-mi păstrez liniștea interioară.

Există termenul acesta de confrate care s-a specializat pentru mediul scriitoricesc. Nimeni nu se socotește confrate cu altcineva, eu ca jurnalist nu spun nimănui că e confratele meu, doar scriitorii spun confratele meu și avocații, într-o măsură, cei mai în vârstă. Dar ce spune acest termen despre felul cum există literatura în România?

Eu nu folosesc cuvântul confrate și nici nu prea l-am auzit prea frecvent. E mai curând ironic când se folosește. Dar, într-adevăr, există ceva special în lumea artiștilor, în general, și a scriitorilor, firește, și anume un fel de sentiment de apartenență la un fel de sectă. La un fel de frăție în sensul acelor frății secrete, ale pașoptiștilor, masonerii de toate felurile. Mai ales între poeți, e o religie a poeziei în care cei care participă la acest cult se recunosc cumva între ei. De pildă toți poeții când se întâlnesc se sărută. Se sărută pe obraji. In semn de iubire pentru această mică sectă, pentru acest mic grup. Iubire pentru poezia care îi însuflețește pe toți. Lucrul ăsta nu se întâmplă la ingineri sau la frezori-rabotori. Sau la manicuriste. E o caracteristica a artiștilor. Artiștii, într-un fel, deși se mănâncă unii pe alții și relațiile lor sunt foarte tensionate, totuși de fiecare dată când se întâlnesc se recunosc ca un fel de suplicanți ai poeziei. Un fel de oameni pentru care poezia este mai sus de lumea obișnuită, mai sus de pasiunile lor, mai sus de urile și de invidiile lor și care-i unește.

Vă simțiți un scriitor clasicizat? Aveți senzația că a început o clasicizare a dvs, acum la 64 de ani?

În primul rând, încă n-am 64, țin foarte tare la cele 2-3 luni sau cât mai am până atunci. Oricum am fost foarte mândru în perioada asta că n-am intrat la categoria peste 65 de ani, n-am fost închis în casă și legat fedeleș, cum se zice. Eu cred că în acest moment nu se mai clasicizează nimeni, nici să vrea, nici să nu vrea. Adică, literatura a devenit atât de marginală în viața națiunii, încât, practic, nu mai există scriitori care să înseamne ceva în spațiul public. Scriitorii nu mai sunt opinion makers, nu mai sunt guru naționali. Eu am prins epoci în care scriitorii erau aproape niște zei. Epoca lui Marin Preda, epoca lui Nichita Stănescu. Toată lumea îi cunoștea. Dacă te duceai în creierii munților știa ciobanul acela cine e Nichita Stănescu. Și poate spunea și o poezie de el. Nu mai sunt vremurile acelea. Scriitorii nu mai sunt în manuale. Poate nu știți, dar scriitorii de astăzi, și când zic de astăzi, zic de șaizeci de ani încoace, practic nu mai sunt în manuale. In manuale au rămas clasicii. Până la Nichita Stănescu sau până la Marin Sorescu. După aceea este no man’s land, nu mai știe nimeni de niciun scriitor. De asta și să vreau nu m-aș putea clasiciza. Slavă Domnului că eu ma simt un om foarte OK așa cum sunt. N-am nevoie de niciun fel de preeminență publică, nu am nevoie să fiu un guru, m-am retras întotdeauna din spațiul public care tindea să mă aprecieze mai mult decât mă apreciez eu însumi. De pildă, ultima dată când a trebuit să țin o conferință la Ateneul Român, acum vreo lună și jumătate sau două, vreau să spun că am agonizat. Am agonizat la gândul că va trebui s-o țin. Pentru că, din punctul meu de vedere, eu nu am ce să caut la Ateneul Român. Pentru mine ideea de Ateneu Român ține de ideea de panteon național, nu cred că oricine poate să conferențieze acolo. Așa încât, când în urma unor nenumărate intervenții, a trebuit să accept, nu m-am simțit bine. Mi-am făcut treaba, mi-am făcut datoria, am ținut o conferință, dar nu am simțit că este locul meu acolo. Locul meu este cu prietenii mei, am doi-trei prieteni, ne întoarcem iarăși la tema prieteniei, am doi-trei prieteni foarte buni cu care mă simt bine și-n fața foii de scris. Sunt singurele locuri în care eu ma simt bine.

Situația aceasta a clasicizării scriitorilor contemporani este doar în România? Cred că există țări în care scriitorii încă au greutate, poate în Argentina, de pildă.

Pai, spuneți-mi un scriitor argentinian contemporan, dacă stiți.

Nu știu.

Să nu va faceți complexe, că nu știu nici eu. Marii scriitori argentinieni sunt tot aceia de acum 60-70 de ani. Borges, cei pe care îi știe toată lumea, Cortázar, Sábato și în rest nimeni nu mai știe ce-i acolo. Nimeni nu mai știe niciun scriitor sud-american din ultimii 50 de ani. Ăsta este adevărul. Lumea s-a schimbat atât de tare, filmul, televiziunea, toate mediile au erodat atât de tare literatura, încât literatura se întoarce, și, aș spune eu, se întoarce bucuroasă în anonimatul în care ea ar trebui să trăiască și-n care ea prosperă. Literatura nu prosperă sub reflectoare. Literatura este ceva de suflet. Este ceva, nu care te trage pe tine către ea, ci unde te duci dacă vrei să te duci. Este ca o biserică care nu face nimic ca tu să intri în ea. Doar are ușa deschisă. Când simți, când crezi că trebuie să intri, te duci. Dar ea nu te trage înăuntru.

Dar există scriitori foarte cunoscuți, de exemplu Haruki Murakami, imediat cum apare o carte, o cumperi, nu stai pe gânduri.

Sau Origami cum îi zicea Cezar Paul Bădescu, cum auzise el că i se spunea. Sigur că există câțiva autori foarte cunoscuți de toată lumea, și ei, din păcate, cei mai mulți, oameni în vârstă. Media de vârstă, de pildă, la Premiul Nobel pentru literatură este de 79 de ani. Media de vârstă din totdeauna a celor care au luat acest premiu. Este, într-un fel, normal ca autorii cei mai cunoscuți să fie oameni în vârstă. Pentru că ei au avut timp să-și creeze o operă, să consolideze o operă și atunci sunt cunoscuți de foarte mulți oameni. Dar în momentul acesta cea mai mare concurență pentru ei nu vine din partea mediilor, sau din partea muzicii rock sau din partea altor forme de entertainment, ci vine din partea scriitorilor comerciali. Scriitorii comerciali sunt cel mai mare pericol pentru literatura, să spunem, mainstream. Pentru că acești scriitori comerciali, care în anumite societăți, ca-n Statele Unite sau în vestul Europei se vând în milioane și milioane de exemplare, ei, într-un fel, absorb puterea de lectură a oamenilor. Oamenii citind mereu pe Tracy Chevalier sau Cincizeci de umbre de gri si tot felul de cărți de felul acesta, care nu sunt nici ele de disprețuit într-un fel, ei nu mai au putere să citească și cărțile adevărate, cărțile care vin pe o tradiție de trei mii de ani, o tradiție europeană care începe cu Homer, nu? Nu mai au această răbdare de a duce aceste cărți grele, puternice, răsplătitoare pentru suflet, de a le duce până la capăt. Nu mai înțeleg și nu mai au timp să pătrundă subtilitățile acestor cărți. Pentru că celelalte, mormanul uriaș care se prăbușește asupra lor, le absoarbe puterile. Aceste cărți spuneam că nu sunt nici ele de disprețuit pentru că ele sunt un fel de utilități, cum sunt aspiratorul de praf, mașina de spălat, frigiderul, ele au niște standarde, sunt făcute pentru publicul țintă care cu asta trăiește, asta consumă. Și între ele există o concurență, și ele satisfac anumite nevoi.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















7695 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by