Politizarea dezbaterii privind Bacul 2020 amenință România cu umbra egalizării forțate impuse de regimul comunist. Echivalarea Bacului cu mediile școlare ar reprezentao naționalizare a proprietății intelectuale a elevilor. Această naționalizare ar fi urmată inevitabil de o „redistribuție de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” prin admiterile la licee și la universități, ce nu vor mai putea diferenția elevii în funcție de competențe.
Principala avere a tinerilor constă în inteligența și imaginația lor, în competențele pe care le-au ascuțit prin învățare pe parcursul unor ani de zile. Două luni de dezorganizare școlară nu anulează învățarea din trei ani și jumătate. Într-adevăr, examenele trebuie adaptate, dar nu desființate. Renunțarea la Bac ar însemna o deposedare forțată de măsura proprii valori intelectuale, redusă prin hiperinflația mediilor școlare.
Naționalizarea este distructivă: deși poate stârni entuziasmul popular de azi pe mâine, niciodată haiducia la scală națională nu conduce la prosperitate pe termen lung.
Președintele Federației Sindicatelor Libere din Învățământ, Simion Hăncescu consideră că „examenul de bacalaureat nu are mare relevanță”. Dacă succesul în viață se bazează pe PCR – pile, cunoștințe și relații, pentru cei ce nu au cunoscut sistemul – atunci dl. Hăncescu are dreptate. Dacă însă încercăm să strângem legătura dintre competențe și responsabilități, dintre învățare și carierele viitoare ale elevilor noștri de azi, profesioniștilor și politicienilor de mâine, atunci Bacalaureatul are o foarte mare relevanță.
Da, trebuie să creștem proporția elevilor care absolvă Bacalaureatul și da, trebuie să creștem proporția liceenilor care devin studenți. Soluția nu stă însă într-un carnaval care anulează orice standarde. Fragilele sisteme de recompensare a performanței pe care le-am menținut și consolidat în școala românească trebuie întărite și extinse – nu anulate. Ignorarea competențelor reale ale elevilor vor demotiva inițiativa, așa cum și recompensele arbitrare demotivează munca, în sistemul „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Cum va arăta școala românească, cum vor arăta relațiile dintre elevi, profesori și părinți atunci când doar notele vor conta pentru carieră, nu cunoștințele reale? Ce se va întâmpla cu abandonul școlar și cu învățarea însăși atunci când tineri nepregătiți, dotați doar cu speranțe și bune intenții, vor intra în licee de vârf și în universități? Cum vor arăta elitele României?
De altfel, cum văd tinerii înșiși această decizie? Să nu uităm că elevii de clasa a XII-a sunt în mare parte adulți, cetățeni cu drepturi depline. Sunt vocile și interesele lor epuizate de comentarii online și scrisori personale? Este această dezbatere un concurs de popularitate pentru cea mai facilă soluție, sau o decizie privind viitorul României?
În România ca pretutindeni, standardele de notare diferă de la o materie la alta, de la o clasă la alta și, mai ales, de la o școală la alta. Notele au rostul de motivator și pentru elevi și pentru părinți, nu de indicator precis al competențelor. Pe scurt, mediile școlare măsoară mai ales bunăvoința și poziția relativă în clasă. Cel mai bun elev dintr-o școală slabă poate avea o medie mai mare decât un elev mediu dintr-o școală bună, fiind mai slab pregătit. Este rostul evaluărilor naționale din clasele terminale să măsoare cunoștințele și abilitățile. Evaluările naționale fac posibilă o logică a competenței în admiterea la liceu și în continuarea spre universitate. Dacă ne bazăm doar pe medii, atunci cunoștințele, talentele, abilitățile cultivate de tineri prin munca intelectuală nu vor mai fi recompensate, fiind înlocuite de poziția de fruntaș sau codaș al colectivului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
