Opinie Educatie

În zadar în zoomul şcolii… (Parafrază după Eminescu)

de Florin Oprescu     Contributors.ro
Luni, 27 aprilie 2020, 10:03 Actualitate | Opinii


Florin Oprescu
Foto: Arhiva personala
Negație în loc de preambul

Cu certitudine că atunci când boala și moartea sunt în imediata noastră realitate trebuie să găsim și să acceptăm soluții compensatorii, de avarie pentru toate celelalte, inclusiv în educație. Nimic nu poate să primeze vieții, deci nici școala în zile de angoasă, haos și izolare a milioane de oameni, nu trebuie să fie în prim plan. Așadar, desigur că se poate și online. Cumva… O să o spun direct, de la început, ca să nu fie nicio confuzie, nu susțin și nu sugerez renunțarea la online în educație, la oprirea experimentului virtual spontan la care luăm parte copii, profesori și părinți deopotrivă! Spun doar că ar fi bine să reducem intensitatea online-ului și să nu mai transferăm presiunea vremurilor pandemice asupra unui sistem șchiop, poticnit, redistribuție care în cele din urmă se va răsfrânge inevitabil tot asupra copiilor de azi, adulților de după. Azi tindem să facem contrariul, să supralicităm, să vrem mai mult, să cerem mai mult, să facem mai mult. Mai mult, mai mult… Ce-ar fi mai puțin? Măcar zilele acestea. Mai vreau să spun, ca persoană cu convingeri sociale, cu responsabilități profesionale față de toți cei ce doresc (studenți) și trebuie (elevi) să facă parte din sistemul educațional, că azi, sistemul online nu funcționează sau funcționează „și așa”. Numai că pe mine „și așa” mă angoasează și mă enervează la fel de mult ca expresii precum „ordonanțe militare” sau „stare de urgență” și asta pentru că din experiențele istoriei recente, comoditatea lui „și așa” se strecoară perfid în gena noastră predispusă la compromis, ne alimentează placiditatea și lentoarea din confortabilul fotoliu domestic de pandemie și riscă să devină normalitate. Cu „și așa” riscăm banalizarea indiferenței și a compromisului. Am avut un trecut „și așa”. Un viitor „și așa” nu mă liniștește.

Cu certitudine că azi „merge și așa”, așa cum toate „merg și așa” zilele acestea, în „remote”, în/prin digital, fiecare din cotloanele virtuale, pe undele wirelless ale caselor noastre transformate peste noapte în birouri și săli de conferință. „Chiar merge”, cu ecouri, fâșâieli, distorsiuni, doar sonor pentru unii, fără sonor pentru alții, întreruperi constante, probleme și blocaje tehnice, timp dublat, triplat pentru toți, elastic și ne-uniform…merge! Suntem pe moodle („BigBlueButton”, materiale, video, audio…), folosim emailul pentru teme și corecturi, edmodo, zoom, google meet, jitsi ca surse alternative, consultații online, deci suntem mulți acolo, în acel abstract „acolo”, prin sisteme electronice care se încăpățânează să copieze, să reproducă realul în detalii (spre exemplu, aflu că sunt universități care cer liste de prezențe virtuale, screenshot sau chiar respectarea minuțioasă a timpului de predare, deși studii serioase spun că nu e aceeași formulă, în regim temporal și uman!). Ne străduim să întreținem iluzia prezenței, a interacțiunii consistente și private, cu toate că nu despre privat este vorba în educația publică, de masă. Nu despre spațiul privat, ci public, nu despre educația privată, ci publică. Atunci când mă încăpățânez să spun că azi nu merge predatul online mă refer la două argumente, unul discutabil, enigmatic și greu de înțeles pentru cei care nu au beneficiat de educație umanistă, deși orice educație așa ar trebui să fie, iar al doilea fundamental pentru cineva care este parte a unui sistem de educație național, copii/studenți sau profesori.

1. Argumentul prim, să-i spun enigmatic, personal, subiectiv, sensibil, patetic în sine, este legat de formalizarea excesivă a educației în digital, de impersonalizarea predării, de faptul că un profesor își folosește toate simțurile în clasa reală, ca să încerce să fie empatic, deschis, la toate nevoile unor persoane prezente, că nu facem doar transfer de informații, profesorii nu sunt roboți și asta se vede și în cele bune și în cele rele deopotrivă. Altfel, un canal youtube ar fi de ajuns. Nu merge și pentru că din motive tehnice, de „e-learning” deci, mai mulți au fost excluși săptămânile acestea (tehnică limitată, video și sunet deficitare etc.) și pentru că simt departe oamenii, stingheri și singuri, expuși fricii care ne cuprinde și pulverizați într-o realitate virtuală din care sper să ieșim cu mintea curată, în timp ce prin ecran trece doar avatarul nostru, iluzoriul, simulatul alter ego, în timp ce eul nostru real, cel din spatele educației ecranate, se alienează treptat, sufocat și fraudat de vortexul realității digitale;

2. Argumentul secund, fundamental, colectiv și obiectiv este legat de dreptul la educație incluzivă într-un sistem public național. Moralmente, ca să putem construi ceva util pentru viitor, așa cum va fi el, digitalo-analogic, profesorii au obligația să spună ce nu funcționează în sistemul public, pentru toți copiii, astfel încât să încercăm să includem cât mai mulți, să nu discriminăm, în acord cu dreptul fundamental la educație al copilului, indiferent de familia din care provine el sau de alte diferențe. Dacă vreți, e ca obligația medicilor de a spune, de a arăta public ce nu funcționează în spitale, ce le lipsește, pentru a preveni moartea sau pentru a fi tratați demn și echitabil. Astăzi, în sistemul public de educație există excluziune radicală, provenită și din diferențele majore între dotările materiale și profesionale ale școlilor din urban și rural. Dacă cineva este încă reticent că e așa de mare falia socio-economică dintre școli, putem consulta raportul UNICEF (aici) din anul 2017 (tind să cred că lucrurile nu stau azi mult mai bine!). Conform acestuia, în 2017, 300.000 de copii din România se aflau în afara sistemului de educație, 25% dintre elevii de etnie romă învățau în clase segregate, 35% dintre elevii de 15 ani din România abia știau să scrie, să citească și să socotească. „Copiii cei mai expuși la riscul de a abandona școala sunt: cei din familii sărace, din comunități de romi, din mediul rural și copiii cu dizabilități.”, spune una dintre concluziile pachetului UNICEF, intitulat „Educație Incluzivă de Calitate”.



Așadar, în școlile defavorizate școala virtuală este realmente excluzivă și face ca falia în învățământul public să se adâncească vizibil, reducând și mai mult șansele la un viitor demn ale celor defavorizați. Nu erau de ajuns privațiunile materiale, lipsa accesului la servicii minimale esențiale, lipsa personalului specializat în educație și protecție socială, acum totul este dublat de fractura tehnologică. Las la o parte cadrele ne-reglementate de funcționare ale online-ului educațional (legislativ, financiar, material, de protecție a datelor, raport privat-public…), ca să nu par cârcotaș, pretențios sau rezistent la schimbare, ci mă refer strict la imposibilitatea multor copii de a avea acces la educație online. Astăzi, acesta este adevărul. Pentru ei, nu merge „și așa”. Nu mi se pare moral să mă refer ca profesor doar la clasa mea, la studenții mei, la elevii mei, atunci când spun că „merge” sau ca părinte doar la copilul meu și la clasa/casa lui dotată, la profesorii lui formați, la tableta lui performantă și la internetul meu de mare viteză.



Mulți vor exclama: Ce e cu lamentația asta? Ce soluții propui? Mii de elevi, de studenți azi sunt excluși, neavând posibilități materiale, privați de un drept elementar: dreptul la educație. De acolo trebuie început. E singura soluție. Prima dată cu educație directă, incluzivă, în momentul în care se va putea, după criza de sănătate prin care trecem, și apoi să visăm la aerul tare, rarefiat, pixelat al online-ului. Din izolare și virtual, visez la o politică națională care să riște totul, chiar totul, pe educația incluzivă din mediile defavorizate și pe dotarea școlilor, pe stimularea și formarea profesorilor, adică o adevărată digitalizare.

Dialog real în virtual cu un student

De dimineață m-a căutat Alex, fostul meu student la umanioarele Romanisticii, azi freelancer și IT-ist de succes, care-și câștigă bine existența din programare, proaspăt absolvent de universitate tehnică, ca să îmi trimită un articol despre eforturile și reușita admirabilă ale unei învățătoare din România de a face școală în aceste zile cu clasa ei. În urma dialogului greoi pe fb, zoom sau jitsu a ieșit spontan conversația de mai jos, pe care Alex a acceptat să o facem publică. Eu zic că merită, tocmai pentru că susține argumentul 1, dar și pentru a solicita, virtual desigur, sau măcar pentru a mai întinde ridurile crispării la „negația” mea, introducerea unui curs obligatoriu de literatură la toate specializările tehnice. Deci nu sunt doar „inadaptabil”, ci și naiv. O victimă a școlii.

Iată dialogul:


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1776 vizualizari

  • +1 (1 vot)    
    .... (Luni, 27 aprilie 2020, 10:18)

    tirolez [utilizator]

    In cateva tari orele online sunt chiar centralizat. Se simt profesorii amenintati, depasiti sau amandoua?
    Sa fim deci indaratnici si in domeniul asta, ca in toate domeniile din subordinea directa a statului. Obsesia dosarului cu sina si existenta a zeci de functionari, acum in varianta sistemului educational. Da, sunt cazuri triste care nu au niciun fel de acces la mijloace de comunicare. Daca ar fi chemati doar ei la scoala ar fi diminuat riscul de extindere al epidemiei, putand sta maxim 10 in clasa. Sau credeti ca nu-i corect sa fie pusi in pericol doar ei? Atunci sa fie toti 3 milioane? Sa mergem pe varianta italo-maltezo-portugheza daca de online ne e frica. Vacanta!


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by