#staiacasa. Biopolitica în democrație

de Cătălin Raiu     HotNews.ro
Marţi, 7 aprilie 2020, 19:18 Actualitate | Opinii


Catalin Raiu
Foto: Hotnews
Statul medieval despotic folosea tehnici represive de biopolitică menite să pună în evidență suveranitatea monarhală. De la țeapa domnitorului valah Vlad până la execuțiile de lângă Turnul Londrei, suveranul medieval, ca stăpân terestru al vieții și al morții, regiza moartea supușilor în cel mai minuțios detaliu și îi dădea amploarea unui adevărat eveniment social, celebrat public, inclusiv liturgic ca eliberarea de sub pedeapsa suveranului pământesc și trecerea către Suveranul Ceresc. Astăzi, moartea nu este doar un eveniment foarte privat și chiar tabuu, ci chiar exterior puterii politice și în bună măsură democrației. Biopolitica democratică cântărește minuțios mortalitatea ca fenomen social, dar este complet dezinteresată de moarte ca experiență spirituală a persoanei.

Democrația tratează moartea cu maximă discreție seculară și de foarte multe ori o ascunde de ochii publicului. Am putea spune că politica modernă nu mai stăpânește moartea.

Ce este biopolitica?

Concept lansat și dezvoltat de gânditori precum Michel Foucault sau Giorgio Agamben, biopolitica se naște ca tehnologie a exercitării puterii politice încă din secolul al XVIII-lea când suveranul ia în grijă viața biologică a corpului uman. Cu ajutorul tehnicilor biopolitice sunt guvernați o pluralitate de indivizi printr-un proces de supraveghere personală, cu atenție sporită la fenomene care până atunci aparțineau fie doar ordinii naturale, fie celei divine, precum nașterea, moartea, reproducerea sau boala. Statistica oficială ca știință a statului începe să se intereseze și să raționalizeze raportul dintre nașteri și decese, fertilitatea populației sau speranța de viață etc., în sprijinul deciziilor politice ale suveranului și mai apoi și al pieței.

Astăzi, biopolitica democratică trebuie să țină cont și de democratizarea cunoașterii, de autoritatea opiniei experților care impun, spre exemplu, reguli de distanțare socială, dar și de forța unei entități inexistente în regimurile medievale, societatea civilă, alcătuită din toate organizațiile libere față de stat: biserici, sindicate, partide politice, patronate, presă, ONG-uri de tot felul etc, care se exprimă atât offline, cât și online. Adesea, membri unei comunități, și nu statul însuși, impun reguli care limitează libertățile altora și recurg chiar la gesturi de bullying social foarte violente în limbaj, mai ales în online, pedepsind lipsa de solidaritate a altora: #staythefuckathome.

Biopolitica pe care o vedem în aceste zile se adresează corpului uman ca obiect al exercitării puterii politice, un corp secularizat, descris ca un amalgam de organe și funcții vitale care trebuie ținute în viață și al cărui posesor este individul îmbrăcat în drepturi, dar dezbrăcat de responsabilități. Asupra acestui corp, biotehnologia a intervenit masiv în ultimul timp, chiar și în zone care până nu demult aparțineau nu doar naturii, ci și creației divine, de la fecundarea asistată la eutanasie, de la schimarea de sex la modificarea drastică a fizionomiei permanente a corpului prin chirurgia plastică.

Chiar și în democrație unde poporul este subiectul, în vreme ce populația este obiectul puterii politice, bio-regularizarea societății se face fie prin intermediul statului, fie cu acceptul acestuia. De la „beți 2 litri de apă pe zi” la vaccinarea obligatorie, politicile corpului se adresează numerelor mari prin intermediul cărora este gândită guvernarea populației.

Regimurile autoritare precum China și într-o bună măsură chiar Singapore sunt mai eficiente în lupta împotriva pandemiei pentru că utilizează metode tehnologice moderne de supraveghere și total lockdown care nu sunt la îndemâna regimurilor democratice. În absența vaccinului și a tratamentului pentru Covid-19, regimurile democratice pun accentul pe responsabilitatea individuală mediată de drepturi și libertăți limitate doar parțial și temporar.

Din acest motiv, răspunsurile statelor la pandemie nu s-au adresat segmentelor cu risc de infectare ridicat cum ar fi azilele de bătrâni, ci societății în ansamblul ei. #staiacasa nu este un îndemn pentru bătrânii uitați în azile, ci o formă de biopolitică și supraveghere menită să creeze disciplină pe scară largă în toate segmentele populației.

Fie că această biopolitică este însuși rezultatul dorinței cetățenilor de siguranță impusă (de altfel, chiar de comportamentul guvernelor neoliberale din ultimele 3-4 decenii: facem asigurare la orice, chiar ne asigurăm asigurarea pentru foarte multe bunuri), așa cum o consideră Giorgio Agamben, fie că este cea mai nimerită formă de stopare a pandemiei (conform opiniei experților), ea este rezultatul coerciției statale dublate de violența limbajului online. Privarea persoanei refugiate în online de accesul la servicii religioase, vizitarea rudelor și prietenilor, avalanșa de știri negative din media creează fără îndoială o stare de frică pe care se pot grefa politici populiste, care refulează în comportamente sociale disperate (#staythefuckathome) sau acceptă puteri dictatoriale, fără limită clară de timp, ca în Ungaria.

Institutul Național de Statistică a produs deja primele statistici experimentale prin care indică o scădere alarmantă de 40% a vieții economice pentru luna aprilie. Inevitabil încetinirea economiei va duce la blocaje sociale și la o explozie de populisme și tendințe autocrate pe care nicio țară nu le va depăși fără un parlament treaz, atent la fiecare virgulă legislativă și la fiecare minidecizie guvernamentală.

Riscurile populismului

Populismul este un discurs demagog bazat pe emoție și prioritizarea voinței celor gălăgioși în detrimentul instrumentelor de reprezentare și negociere specifice democrației liberale. Identifică un dușman imaginar al poporului și își contruiește retorica în jurul lui. Se adresează fie bazinului larg al clasei post-muncitoare (oameni care supraviețuiesc economic prin dependență de alții sau de stat și sunt în așteptarea unui salvator), fie unui segment de captivi ai retoricii naționaliste.

Două motive duc la nașterea populismului. Este, pe de o parte, o contrareacție la liberalism și o indiferență la democrație. Începând cu anii 1980 în occident, respectiv 1990 la noi, s-a avansat pe toate canalele axioma conform căreia creșterea economică într-un ritm sustenabil și predictibil va crea automat bunăstare pentru toată lumea. O mare categorie de oameni, cei care încă așteapta rezultatele acestei strategii economice și politice se reorientează acum către ”excessive identity politics”. De aici sprijinul masiv acordat Brexitului în bazinele post-industriale din Anglia populate de oameni care trăiesc pe baza ajutoarelor sociale sau votanții captivi ai lui Viktor Orban atât din Ungaria, cât și din România, pentru reafirmarea politică și culturală a Ungariei Mari.

Populismul european s-a inserat în breșa socială rezultată din monopolul dreptei în politicile economice și cel al stângii în zona socială, civilă și culturală. Se bazează pe exploatarea emoției, se asociază ușor retoricii naționaliste (deplânge pierderea granițelor anterioare și izolarea impusă de ceilalți, are nostalgii imperiale sau de auto-izolare națională precum regimul din Iran sau Brexitul). Există fără îndoială și un populism de stânga fundamentat în biopolitica mediului și sprijinit de retorica susținătorilor lui Greta Thunberg. Populismul este anti-pluralist și se materializează prin persoane și proiecte care au pretenția că vorbesc în interesul întregului popor și că dețin monopolul asupra adevărului moral.

De cealaltă parte, democrația e pluralistă, are nevoie de structuri constituționale ferme (rule of law), de garantarea drepturilor omului și lasă morala, etica și arta la nivelul deciziei fiecăruia dintre noi. Biopolitica democratică dizlocă monopolul reprezentării vocii poporului și presupune participarea unei pluralități de actori, de la politicieni la medici, experți, sociologi și chiar societate civilă. Cântărește deciziile politice luate pe baza expertizei științifice pentru a avea rezultate optime atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Își propune să pună capăt pandemiei, dar nu sugrumă economia și structura socială, vrea ca sistemul de sănătate să nu clacheze, dar totodată să-i vindece pe toți cei în suferință etc.

O reformă a statului?


Biopolitica democratică implică o doză însemnată de consens între public și privat, între economie și politică, între sacru și profan și se hrănește în permanență din libertate. Iar pentru a beneficia de resursele libertății, trebuie să o și producă sub forma drepturilor cetățenești și a libertății pieței. Paradoxul face ca în fața acestei noi biopolitici pe care generația actuală nu a mai experimentat-o, deși suntem blocați în online, avem șansa de a reflecta și acționa asupra statului însuși. De fapt, momentele de criză (κρίσις în greaca veche desemna un punct de cotitură, momentul separării și al distingerii lucrurilor, decizie, alegere, judecată etc.) sunt cele care nasc curajul reformei. O reformă a statului impusă accidental de pandemia de Covid nu trebuie în nicio măsură să fie făcută pe criterii și loialități oligarhice, așa cum s-a întâmplat până acum și deopotrivă să nu cadă pradă tentațiilor populiste și autoritariste.

3 ipocrizii populiste care trebuie evitate:
1. Dialectica public-privat. Fobia față de stat se hrănește în mentalul românesc atât din experiența comunistă, cât și din talibanismul neoliberal. Chiar dacă multe segmente din administrația publică trebuie reformate, angajații statului (doar 17% din total) nu sunt profitori pe seama privatului, ci agenți ai unei ordini de drept(-uri) impuse de către Parlament în mod democratic.

2. Inutilitatea socială a organizațiilor religioase. Statutul cultelor religioase nu este consecința vreunei înțelegeri ascunse sau unor privilegii medievale acordate Bisericii, ci este direct proporțional cu intensitatea cu care oamenii înțeleg să-și manifeste libertatea religioasă. În România, cultele religioase întorc infinit mult mai mult societății decât subvenția primită de la bugetul de stat (0,087% din PIB la nivelul anului 2018), alocare bugetară mult inferioară față de alte domenii. Contribuția organizațiilor religioase în societate include, de altfel, consolidarea capitalului social și gestionarea relațiilor de într-ajutorare, atât de vitale în perioade critice precum aceasta. Discursul populist hrănit din seva ideologică neomarxistă sau/și neoliberală va încerca să denunțe mărunta participare bugetară a statului la exercitarea libertății religioase ca fiind prin definiție bariera ridicată în fața modernizării oricărui alt domeniu.

3. Ura structurală față de Parlament, denunțat ca un grup de oligarhi plini de privilegii, în ciuda faptului că Parlamentul este reprezentantul direct al poporului și locul cel mai accesibil oricărui cetățean (față de guvern, ministere, servicii secrete etc). Pe de o parte, atitudinea este justificată dacă ne uităm la multe dintre figurile oligarhice și populiste din Palatul Parlamentului. Pe de altă parte, dezgustul pentru diferite figuri parlamentare nu trebuie confundat cu natura reprezentantivă a Parlamentului însuși, mai ales în astfel de perioade când puterea politică este concentrată chiar mai jos de nivelul executivului, adică la nivel militar. De-a lungul istoriei, anti-parlamentarismul sau laxismul parlamentar au însoțit cele mai dure mișcări și regimuri populiste și autoritare. Parlamentul ca organism reprezentativ și deliberativ este în orice democrație simultan locul consacrării drepturilor inalienabile și al manufacturării voinței unice a poporului.

Statul nu este prin el însuși o sursă autonomă de putere, nu are suflet și nici interioritate, ci este o construcție de practici, legislație și instituții care trebuie interogate în permanență cu atenție la inviolabilitatea drepturile cetățenești, la predictibilitatea economică și socială și nu sub imperiul unor clivaje politice populiste. Guvernarea pe bază de clivaje nu aparține ordinii democratice, ci celei populiste sau/și autoritare. În această perioadă de maximă expansiune a biopoliticii cu potențial populist, statului însuși trebuie să-i spunem #staiacasa pentru a nu viola drepturi și libertăți cetățenești deja câștigate.

N. Red: Cătălin Raiu este politolog, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri, Universitatea din București, și reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1943 vizualizari

  • -1 (5 voturi)    
    Articol util pe un subiect complex (Marţi, 7 aprilie 2020, 20:29)

    animatron [utilizator]

    Felicitari autorului, sper sa scrie mai des pe HN !

    In orice expresie politica a unei ideologii apar elemente de populism, de aceea societatile democratice au mecanisme de "verificare si echilibrare" a actiunii politice si a celei de stat.

    Nu exista definitie academica general acceptata pt notiunea de "populism", e prea mult militantism printre universitarii societatilor noastre democratice, nu se aplica prea riguros "distantarea ideologica" ca masura de igiena pt cercetarea stiintifica interesata de stat, natiune, politici publice.

    Ba chiar mai nou, ca universitar, esti somat violent sa te pozitionezi obligatoriu pro sau anti cand vine vorba de curente ideologice acuzate in spatiul public de "populism".
    In Romania accentul e pe pro sau anti-PSD, in Ungaria esti pro sau anti-Orban, in Franta esti pro sau anti-Le Pen/Macron, in USA nu ai dreptul sa fii decat pro sau anti-Trump (la universitati ai viata grea daca esti pro-Trump, esti hartuit de colegii "democrati").

    Nici o ideologie nu are monopol asupra ideilor si practicilor populiste, e observabil la ecologisti si "socialisti", la (neo)liberali, la "progresisti", la conservatori, etc.

    Romania nu a cultivat suficient dialogul social, atitudinea de echilibru, de mediere, de toleranta in spatiul public al politicii.
    E mult prea multa isterie, violenta verbala, adversarii nu-si vorbesc de fapt ci urla unii la altii tot felul de acuzatii (adesea aberante sau exagerate cu intentie).

    Citeam acum 2 zile in presa americana despre discutiile bune si chiar amicale intre Trump si Cuomo, guvernatorul democrat al New York-ului, amandoi incearca sa gaseasca solutii la epidemie (New York-ul e principalul focar, e "Lombarida" americana) chiar daca sunt adversari politici neinduplecati.

    La noi nici in aceste momente de tragedie unii politicieni nu se pot abtine sa nu se catere pe cadavrele mortilor de coronavirus pentru a lovi in adversarii lor, e josnic sa faci asta pt cateva procente in plus la alegeri, asta e populism !
  • -1 (3 voturi)    
    foucault :) (Marţi, 7 aprilie 2020, 23:33)

    Ggigel2 [utilizator]

    "Statul medieval despotic folosea tehnici represive de biopolitică menite să pună în evidență suveranitatea monarhală." Saracul Foucault! Sper ca nu le spuneti studentilor asa ceva.
  • +1 (1 vot)    
    Un mincinos! (Miercuri, 8 aprilie 2020, 9:37)

    Alui [utilizator]

    “În România, cultele religioase întorc infinit mult mai mult societății decât subvenția primită de la bugetul de stat (0,087% din PIB la nivelul anului 2018)”.
    Care culte in afara de BOR mai primesc subventii de la stat? Ce intorc cultele societatii? Platesc taxe? Avem peste 18.000 de popi ortodocsi platiti din banii statului, avem alte mii de calugari si calugarite, si ei platiti din banii statului, mii de noi biserici contruite din banii statului. In timpul asta am pierdut masiv medici si s-au inchis spitale. Acum bisericile sunt goale, spitalele pline? Care a fost beneficiul?


Abonare la comentarii cu RSS

Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by