Vremuri grele și nevoia de soluții urgente. Adevărat. Însă chiar și atunci când trebuie să răspunzi rapid, mai ales dacă știi că situația se poate prelungi, e bine să cântărești un pic soluțiile și modul lor de implementare. Mă voi referi în acest material la implementarea predării online în învățământul superior, ca soluție rapidă de adaptare la închiderea firească a universităților.
Dezbaterile cu privire la predarea față în față versus predarea online (sau la distanță) au deja mai bine de două decenii în cadrul discuțiilor referitoare la eficiența educației în general. Fiecare tip de predare are susținătorii ei și, firește, avantaje și dezavantaje. Pandemia actuală pare să grăbească însă lucrurile (virusurile se conduc după un alt timp…), dar să nu uităm să analizăm în continuare avantajele și dezavantajele, mai ales că acum vom avea la dispoziție ceea ce științele sociale numesc ”un experiment natural” (ce interesant suna această sintagmă atunci când citeam despre ea ca studentă… nici nu îmi imaginam că voi fi parte la unul!). Așadar, vă invit să reflectăm asupra stării de fapt, ca să extragem apoi învăţămintele utile educaţiei. Unii spun că era și timpul să trecem odată la predarea online: este predarea viitorului, modelele față în față fiind desuete. Poate. Dar haideți să vedem dacă este cu adevărat așa.
În primul rând, predarea online şi predarea față în față nu ar trebui să fie foarte diferite în mediul academic. Mă refer aici la stilul de lucru în învăţământul superior, care presupune munca intensă şi a studenţilor dacă aceştia doresc interactivitate şi specializare, şi a cadrelor didactice pentru aceleaşi motive. Deci, cursurile nu sunt nici pentru auto-prezentare dacă sunt faţă în faţă, nici pentru filme dacă sunt online. Ele sunt pentru a-l provoca pe cel care se specializează să analizeze în profunzime conţinuturi, să caute mental exemple, să facă asociaţii cu alte cunoştinţe şi, în cadrul practicii, să le aplice. Cu alte cuvinte, learning by doing aplicat la învăţarea însăşi. Iar din acest punct de vedere, predarea online “forţată” de acum, ne poate ajuta să adoptăm acest stil de lucru sau să îl consolidăm (pentru că, cu siguranţă, mulţi făceau asa şi înainte). Altfel, dacă folosim doar video conferinţe datorită facilităţii lor (şi nu vreau să spun că acestea sunt doar facile, vom vedea la argumentul următor), ele vor deveni filme care nu diferă prin nimic de cursurile plictisitoare la care un cadru didactic dictează sau perorează singur 2 ore (stil criticat în vremuri bune de toată lumea, ca fiind desuet şi nepotrivit pentru învăţământul centrat pe student…). În plus, stilul acesta de lucru este de aşteptat de la studenţi, care sunt la o vârstă la care se pot baza pe învăţarea auto-reglată.
În al doilea rând, este de dorit să fie integrate multiple modalități. Deci din nou, nu e cinema, ci este o îmbinare de modalităţi (clipuri video de clarificare, materiale scrise pe parcurs, activităţi, dezbateri, videoconferinţe, etc.). Fireşte, acest lucru reclamă efort susţinut de ambele părţi – cadrele didactice să creeze conţinuturi în variate forme, studenţii să le parcurgă săptămână de săptămână – însă rezultatul este unul fericit: aprofundarea reală a materiei pas cu pas (cum se întâmplă în sistemul american, de unde luăm adesea doar ce ne place, nu şi lucrurile bine făcute: de pildă, evaluarea în învăţământul superior pe baza a multiple evaluări săptămânale şi un examen final la care mai primesti aproximativ 2 puncte – deci, dacă nu ai realizat tot ce trebuia pe parcursul semestrului, nu poti avea notă finală…). Aici aş mai menţiona şi cât de ciudat este să fie cerute de către unii în contextul actual metode unice (am studenti care m-au intrebat de ce refuz videoconferinţa dacă la alte materii merge bine). Pe de o parte, dacă nici la universitate nu folosim modalităţi multiple şi perspective multiple, atunci unde? Pe de altă parte, vremea “partidului unic” a apus, deci de ce ar trebui toţi să predăm la fel… E mai util să găsim modalităţi variate care să susţină învăţarea de profunzime (inclusiv în cadrul aceleiaşi materii), lăsând loc şi pentru diferenţele interindividuale dintre cadrele didactice şi centrând în fond învăţarea pe studentul care învaţă.
În al treilea rând, dacă am vorbit deja de learning by doing, e foarte posibil că vom descoperi faptul că formele contemporane de online nu pot înlocui deocamdată interacţiunea faţă în faţă (dar nu cea de tip dictare timp de 2 ore…). Interacţiunea directă ca experienţă de învăţare aduce dovezi pentru abordarea cogniţiei ancorate (Barsalou, 2008), adică pentru ideea conform căreia cogniţia nu este separtă de corp şi de contextul în care navighează corpul. În cazul de faţă, se va dovedi că fără interacţiune socială învăţăm mai puţin eficient. În mediul academic avem însă noroc tocmai pentru argumentele de mai sus: avem studenţi care sunt adulţi deja şi care pot folosi învăţarea auto-reglată (reglarea de către alţii trebuie făcută la vârste mai mici, de aceea pentru copii va fi mai dificil în online cu conţinuturi noi) şi care pot transforma această experienţă într-una de learning by doing: studiu individual, cu citit mult şi scheme şi legături între cunoştinţe. E interesant faptul că sunt studii recente care arată că şi în cazul predării faţă în faţă nu entuziasmul cadrului didactic contează pentru cunoştinţe învăţate temeinic, ci modalitatea de studiu… (Motz et al., 2017).
Am putea spune, în concluzie, că nu prea contează formatul dacă ne gândim la formarea de specialiști, unde centrarea trebuie să fie pe aprofundarea de conținuturi dificile. În același timp, contează formatul dacă ne gândim la specia noastră: deocamdată câştigă interacțiunea directă. Observăm că răspunsul nu este unul simplu și de aceea cred că o concluzie mai potrivită este următoarea: e nevoie acum de analize lucide ale stării de fapt, ale avantajelor fiecărui format pentru a ajunge la soluții cu adevărat viabile, cu diferenţe datorate probabil şi tipului de învăţământ (preuniversiar şi universitar). Dezbaterea Stacey întrucâtva cu conflictele dintre adolescenți și părinți: e aparent o luptă între nou și vechi, luptă care dintotdeauna a dus la progresul omenirii. Dar să nu uităm că progresul a fost dictat cel mai adesea de îmbinarea noului cu vechiul: nici noul, nici vechiul nu sunt bune sau rele în sine. Ceea ce este important este că vechiul reține ceea ce a fost bun în trecut, iar noul aduce schimbari care determină modificarea a ceea ce nu a fost eficient în trecut. Așadar, să cântărim cu atenție noul și vechiul în educație, astfel încât pe baza unor argumente solide de ambele părți și cu luciditate să asigurăm un progres real, adică, în mediul universitar, învăţare eficientă care să formeze profesionişti. Și dacă tot suntem actori în acest experiment natural, e momentul perfect pentru a reflecta asupra acestei problematici pe măsură ce se desfăşoară, astfel încât atunci când vom fi depășit pandemia, să putem acționa pentru optimizarea reală a educației.
Și ca să încheiem într-o notă optimistă, poate că așa cum holera a dat și romane minunate precum Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez, și coronavirusul ne va da o educație mai eficientă bazată pe analiza situației de acum, adică a educației în vremea coronavirusului…
