Dacă dai google cu “Kishinev”, adică numele oraşului în engleză, cuvântul care apare automat alături e “pogrom” – înainte de “aeroport” sau alte chestii de pe Tripadviser. Dacă nu citeam cartea recentă a lui Steven Zipperstein (coperta alături) n-aş fi înţeles de ce: nu realizam cât de important a fost pogromul din1903 în istoria secolului XX şi în ce fel, prin sucelile soartei, e chiar un punct de cotitură, aşa cum spune titlul.

Sorin IonitaFoto: Arhiva personala

Reverberaţia mediatică şi culturală globală a celor trei zile de Paşti, când gloata creştină din Chişinău a măcelărit şi violat evrei, a fost imensă: în Anglia şi America au fost demonstraţii de stradă; activismul renăscut a dus prin ricoşeu inclusiv la fondarea celei mai mari organizaţii pentru drepturile celor de culoare; poemul lui Haim Bialik “In the City of Killing” (evident, Chişinăul; nu ştiu dacă s-a tradus în română, îl găsiţi aici) este, zice-se, cel mai celebru în cultura ebraică contemporană, parte din programa şcolară obligatorie în Israel. Protocoalele Inţelepţilor Sionului, probabil cel mai faimos şi de impact fals din politica europeană a secolului XX, din nou de interes azi în epoca fake news şi a dezinformării anti-occidentale, se pare că a fost scris nu de Ohrana ţaristă cum se credea, ci tot de un straniu intelectual basarabean, Pavel Cruşeveanu (Павел Крушеван), jurnalist şi agitator naţionalist radical, care scotea la Chişinău ziarul Basarabeţ, fanion al anti-semitismului în Imperiu.

Doar ghinionul a făcut să se întâmple aşa iar Chişinăul să ajungă cunoscut în Occident până în ziua de azi pentru pogromul din 1903 şi nimic altceva, zice cartea. Nimic nu anunţa tulburările, situaţia inter-etnică fiind până atunci paşnică în oraş şi gubernie, dincolo de poveştile medievale ştiute care circulau în Rusia în fiecare an în preajma Paştelui cum că evreii comit omoruri rituale de copii creştini pentru a le lua sângele. La Chişinău au murit atunci 49 de persoane şi au fost rănite alte 600 (inclusiv femeile şi fetele violate). Episoade similare se tot petrecuseră în zona reglementată din vestul Imperiului Ţarist unde le era permis evreilor să locuiască, atât înainte (pogromurile din anii 1880) cât şi după (1905); de fiecare dată urma un val de emigraţie, de regulă în SUA.

Dar cel de la Chişinău, în vorbele lui Timothy Snyder, a fost unic prin efectele culturale şi politice: “acest eveniment punctual într-un oraş de provincie a modelat imaginaţia publică a unui întreg secol”. Sau, cum zice coperta, “a ajuns să fie considerat cel mai oribil masacru anti-evreiesc de până la Buchenwald şi Auschwitz”. A general o presiune politică internaţională fantastică pe guvernul rus şi o campanie de presă devastatoare, de unde şi încercările acestuia de a ancheta evenimentele şi a lua măsuri: prinţul Serghei Urusov, un liberal decent (persecutat ulterior de regimul sovietic) a fost numit imediat guvernator la Basarabiei. Memoriile sale au fost reeditate recent la Chişinău şi merită citite şi pentru atmosfera din Basarabia ţarismului târziu.

Cartea istoricului Zipperstein se parcurge ca un policier, fiind plină de detalii memorabile:

• Cum s-a pornit pogromul mai mult ca o hârjoneală de adolescenţi în după amiaza duminicii de Paşti 1903, pe măsură ce ieşea lumea de la slujbă la biserica Ciuflea (există şi azi) şi începea vandalizarea de prăvălii pentru băutură;
• Atmosfera ireală, cu vreme splendidă de primăvară şi pomi înfloriţi, după o săptămână de ploi, plus urlete şi vitrine sparte în fundal, aproape ca o glumă ori final de carnaval;
• Cum lucrurile au escaladat în noaptea şi ziua de după Paşti, când dezordinea s-a întins către oraşul de jos de pe malul Bîcului, unde trăiau amestecaţi comercianţi mărunţi şi sărăcime evreiască şi creştină, unde au început omorurile şi violurile în masă;
• Cum gloata era condusă şi incitată de studenţi seminarişti şi muncitori în cămăşile lor roşii de zile bune (probabil agitatori deghizaţi din cercul lui Cruşeveanu şi altor câtorva notabili locali conservator-antisemiţi), dar cum ulterior dezordinea s-a generalizat; rapoarte de după evenimente includ mărturii ale victimelor care îşi ştiau agresorii, aceştia fiind vecini de cartier iar, uneori, cunoscuţi apropiaţi; la fel în cazul femeilor şi fetelor violate, cu precădere în zona Pieţei Noi (azi, Centrală) şi mai jos în faimoasa uliţa Aziatskaia (azi, str. Romană).
• Karl Schmidt, cel mai bun şi longeviv primar pe care l-a avut Chişinăul (1877-1903) a demisionat după pogrom, deprimat de situaţie. Schmidt era un neamţ basarabean născut în Bălţi, mai curând filo-semit, care a condus municipalitatea timp de 26 de ani şi a făcut eforturi enorme să o modernizeze, concurând cu Odesa (un pic utopic), oraşul-model de care Chişinăul a fost tot timpul dependent economic şi cultural.

E fascinant în naraţiune – şi premonitoriu pentru noi azi – cum s-au amplificat imediat după pogrom campaniile în oglindă: lideri ai comunităţii iudaice locale, indiferent de orientare, cât şi presa occidentală au accentuat rolul guvernului rus în pogrom, mergând până la a spune că a fost orchestrat de la St Petersburg. S-a publicat şi un fals în acest sens, anume o scrisoare a ministrului de interne Plehve, un monarhist-conservator (asasinat anul următor de socialiştii revoluţionari). E improbabil totuşi ca autorităţile să fi avut altă contribuţie în afară de întreţinerea climatul general opresiv, tolerarea unui anti-semitism latent în administraţie şi o stare de incompetenţă şi delăsare coruptă, în special în gubernii ca Basarabia, care a întârziat intervenţia poliţiei.

Pe de altă parte, pogromul din Chişinău a devenit pentru radicalii antisemiţi chiar dovada că evreimea mondială e un pericol şi pregăteşte ceva – adică, victima e de vină – printr-o suceală de logică ce ne este din nou tot mai familiară în dezbaterile politice de azi, în epoca post-adevăr. La câteva luni după progrom, Pavel Cruşeveanu a publicat la St Petersburg prima ediţie a Protocoalele Inţelepţilor Sionului, la care a fost cel puţin coautor (zice Zippestein), sintetizând astfel marele narativ antisemit care a făcut carieră în sec XX, atât în variantă seculară, anti-globalist-capitalistă (fascismul occidental), cât şi în variantă religioasă (Est). E greu să înţelegi mişcările extremiste din România interbelică fără această rădăcină slavă, a Sutelor Negre, de la care s-a inspirat Zelea Codreanu: reţea de organizaţii şi fundaţii velico-ruse, monarhiste şi clericale, cu discurs cultural anti-liberal (de asemenea sună foarte contemporan), plus grupuri paramilitare ataşate. La fel, nu ştii de unde vin tot felul de meme din propaganda contemporană anti-Soros, până nu citeşti şi vezi că sunt culese din Protocoalele lui Cruşeveanu.

Cum se întâmplă şi astăzi în Rusia, tipul de organizaţie proto-fascistă Uniunea Poporului Rus, din care făcea parte şi Cruşeveanu şi prin care probabil a declanşat dezordinile, nu reprezenta atunci oficial mainstream-ul politic, nici nu era parte a sistemului puterii de stat. O parte din elita politică şi culturală a Imperiului dispreţuia genul ăsta de radicalisme: vezi guvernatorul Usurov; ori pe Lev Tolstoi, care a scris violent contra guvernului, acuzându-l de complicitate la progrom.

Insă o altă parte importantă a elitei politice şi clericale, plus o întreagă reţea de funcţionari mari şi mici, antreprenori locali concuraţi de afaceriştii evrei, plus intelectuali cu pornire de agitatori şi înclinaţii nostalgic-conservatoare, vedeau în suprimarea evreilor, ori cel puţin alungarea lor din Rusia, soluţia pentru propăşirea statului şi economiei. Iar fascismul creştin renaşte astăzi cam prin aceleaşi locuri unde a incubat pe vremuri: Cruşeveanu a fost re-editat în context elogios la Moscova în 2015.

Sutele/sotniile Negre (Чёрная сотня) la Odesa, 1905

Dicolo de ideologie, nimic nu se putea face însă fără participarea entuziastă în progrom a norodului de rând, târgoveţi, muncitori, funcţionari mărunţi şi ţărani din satele din jurul Chişinăului, care deja din a doua zi după Paşti, când s-a atins vârful de violenţă, veneau către oraş cu căruţele ca să încarce ce se putea obţine din vandalizare. Autorităţile au fost vinovate prin prostie şi nepăsare în prima etapă (deşi au anchetat mai apoi); dar vectorul principal al pogromului au fost intelectualii naţionali mărunţi, presa locală şi poporul.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro