După înlăturarea fostului lider, Muammar al-Gaddafi (2011), două fronturi de putere au apărut în Libia:
- unul în estul Libiei, condus de generalul în rezervă Khalifa Belqasim Haftar – comandantul Armatei Naționale Libiene (LNA), o componentă a Forțelor Militare din Libia, susținut în principal de Egipt și Emiratele Arabe Unite, și
- Guvernul de Acord Național interimar (GNA) de la Tripoli, condus de primul-ministru Fayez al-Sarraj care se bucură de recunoașterea ONU și, implicit, la nivel internațional.
Fiecare conducător libian este susținut de o rețea diferită de parteneri internaționali. Susținătorii generalului Haftar din Tobruk includ Egiptul, Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Franța și Rusia.
Primul ministru Sarraj, din Tripoli, lucrează cu Turcia, Qatar, Italia și ONU. Sarraj are anumite legături și cu Frăția Musulmană stabilind contacte cu reprezentanții săi, în timp ce Turcia îi furnizează arme, drone și instruirea forțelor militare aflate în subordinea sa.
Miza energetică în Mediterana de Est
Descoperirea unor bogate rezerve de hidrocarburi în estul Mării Mediterane a atras atenția actorilor regionali, globali și a giganților energetici.
Având de trei ori mărimea statului Texas, Libia controlează vaste rezerve de petrol, pompând 1,3 milioane de barili pe zi, în ciuda actualului conflict. Litoralul său mediteranean lung, situat la o distanță de 300 mile de Italia, a reprezentat un punct de plecare pentru mii de migranți care se află astăzi în Europa, iar granițele deschise din jurul deșerturilor Libiei au favorizat refugii pentru extremiștii din Africa de Nord și nu numai.
Tensiunile regionale au crescut datorită viziunilor diferite ale statelor costiere, unele dintre acestea adoptând atitudini unilaterale.
Agitația Turciei s-a amplificat pe fondul acordului semnat de Grecia, Israel și Cipru pentru gazoductul EastMed, cu scopul de a alimenta Europa cu resurse din Bazinul Levantului.
Rezultatul unui dialog regional este puternic influențat de cele două obiective ale Ankarei, considerate nesoluționate în Marea Mediterană de Est: exercitarea drepturilor istorice asupra Ciprului de Nord și garantarea accesului pentru un mare proiect energetic care să includă Turcia.
În 27 noiembrie 2019, Ankara și GNA au semnat două acorduri separate, unul privind cooperarea militară și altul cu privire la limitele maritime ale țărilor din estul Mediteranei. Astfel, Turcia alături de un guvern recunoscut internațional în Libia, își reafirmă intențiile în regiune pentru o zonă maritimă partajată. Invocând prevederile Convenției de la Montego Bay, cu sprijinul turc, Sarraj a creat o zonă economică exclusivă care se extinde cu 200 de mile marine în Marea Mediterană, astfel, zonele economice exclusive ale Libiei și Turciei găsindu-și un punct de convergență în mijlocul Mării Mediterane. Cu toate că acest acord nu stabilește suveranitatea asupra fundului mediteranean, Turcia speră ca mecanismul să poată contribui la definirea drepturilor statelor mediteraneene de exploatare a hidrocarburilor.
Sursa: JCPA
Diplomația turcă afirmă că insulele situate în partea opusă a liniei mediane dintre cele două țări continentale nu pot constitui zone de jurisdicție maritimă, sugerând totodată importanța lungimilor costiere comparative și principiul delimitării echitabile. În consecință, Turcia insistă asupra faptului că insulelor grecești și frontului vestic al Ciprului nu ar trebui să li se ofere nicio jurisdicție maritimă.
Memorandumul semnat pe 27 noiembrie 2019 a fost ferm condamnat de către Grecia, UE, SUA, Rusia, Egipt, Israel și Guvernul Libiei de Est condus de generalul Haftar.
Jocul duplicitar al Rusiei în Libia
Președintele Putin a avertizat în iulie 2019 că militanții sirieni din Idlib se infiltrau deja în Libia și pot participa la o serie de conflicte locale. El nu a specificat ce grup jihadist se deplasa în Libia, însă la două zile după declarația sa, o celulă libiană ISIS și-a reafirmat afilierea față de organizația teroristă. În mod clar, miza pentru Libia are potențialul de a atrage un spectru mai larg de actori care au un interes direct în a influența rezultatul acesteia.
Poziția lui Putin este ușor controversată și poate avea legătură cu interesul Rusiei de a masca prezența unor grupuri proxy ruse în această țară.
Influența Rusiei în Libia s-a accentuat în septembrie 2019, după ce Moscova a detașat mercenari pe liniile de front din Tripoli pentru a-l sprijini pe Haftar, stârnind îngrijorare în Statele Unite și Europa, apreciind astfel posibilitatea ca Moscova să susțină escaladarea unui război civil în Libia.
Rusia a introdus în joc avioane Sukhoi, baterii de rachete coordonate, artilerie ghidată de înaltă precizie, precum și lunetiști, folosind același manual regizoral și recuzită din timpul războiului civil sirian – „Este exact la fel ca Siria”, a declarat Fathi Bashagha, ministrul de Interne al GNA. Organizația Națiunilor Unite, care a încercat, dar nu a reușit să asigure pacea în Siria și Libia, a constatat prin trimisul său special că embargoul armelor de opt ani asupra Libiei devine „o glumă cinică”.
Prezența Rusiei în Libia amintește de rolul decisiv jucat în Siria, unde a susținut prin acțiuni brutale regimul lui Bashar al-Assad, asigurându-i continuitate.
Khalifa Belqasim Haftar, în vârstă de 75 de ani, a fost general al armatei Libiene în timpul lui al-Gaddafi și a locuit 20 de ani în Virginia de Nord ca un client al CIA. Revenind în Libia în 2011, el nu a reușit să devină liderul revoltei populare, iar evoluția sa a stagnat. Deși se estimează că forțele sale controlează 80% din teritoriul Libiei, succesul său limitat depinde fundamental de susținătorii săi regionali și, până acum, Rusia pare să gestioneze abil relația cu Haftar.
În noiembrie 2019, generalul Haftar a fost filmat la Moscova în cadrul unor întâlniri cu ministrul rus al apărării și cu șeful grupului Wagner, Yevgeny Prigozhin, aliatul apropiat al președintelui Putin, pus sub rechizitoriu în Statele Unite pentru implicarea în „ferma de troli” care a încercat să influențeze alegerile prezidențiale din 2016.
Asistența financiară a Rusiei ar putea oferi o plasă de siguranță pentru Haftar, dar nu va contribui prea mult pentru a-i compensa datoriile de 25 de miliarde de dolari, o sumă care amenință să-i afecteze întreaga campanie. Din acest punct de vedere, se pare că asistența financiară și militară a Moscovei nu a fost niciodată menită să fie decisivă; a fost suficient pentru a-l menține pe Haftar la nivelul unui jucător politic intern, dar nu îndeajuns pentru a-i asigura victoria.
Abilitatea Rusiei de a juca ambele părți a fost oferită pe scena publică atunci când Putin l-a primit pe principalul rival politic al lui Haftar, premierul GNA, Fayez al-Sarraj, la Summit-ul de la Soci, în octombrie 2019. În urma discuțiilor cu Sarraj la Soci, Rusia speră să încheie un acord de un miliard de dolari cu GNA în schimbul unui milion de tone de grâu, o mișcare concepută parțial pentru a stimula productivitatea economică a țării, dar și pentru a intra pe o piață dominată de Franța și Italia, contribuind totodată la reducerea influenței UE în Libia.
Baletul european în Bazinul Levant
Conferința de la Berlin despre Libia (19 ian. 2020) pare să aducă un progres doar pe hârtie și să reitereze măsurile deja prevăzute de ONU.
Conferința a fost sortită să eșueze de la bun început, deoarece s-a aflat în contradicție cu relațiile dezvoltate de SUA și Rusia în Orientul Mijlociu. Germania, SUA, Franța și Marea Britanie au fost prezente și suficient de vocale cu privire la necesitatea limitării interferențelor străine în conflict.
Diplomații au rămas ancorați de comentariul lui Donald Trump din 2017 potrivit căruia SUA nu au o prioritate în Libia. Implicarea Germaniei și a altor națiuni ale UE i-ar permite lui Trump să-și respecte promisiunea de a reduce influența Washingtonului în Orientul Mijlociu, oferind Rusiei mână liberă să acționeze după bunul său plac. Este evident că Moscova nu va dori ca o putere europeană, prin propriile eforturi naționale sau sub umbrela UE, să devină mediator legitim în regiune. Deși nu este politica oficială a SUA, pozițiile președintelui Trump de a favoriza acțiunile Rusiei în diferitele sale declarații nu fac decât să slăbească Europa.
Cheltuind miliarde de dolari în favoarea lui Bashar al-Assad în Siria, influența lui Putin a crescut constant în Orientul Mijlociu, iar ultimul lucru pe care și l-ar dori liderul rus este să aibă un interpus european pe circuitul de putere regională.
Declarația ministrului de externe german, Heiko Maas, cu privire la asigurarea faptului că „Libia nu va deveni o a doua Sirie” a fost asumată totuși cu mult prea mare întârziere. Libia riscă să se transforme încet, dar constant, într-o altă Sirie, și este posibil ca Putin și președintele turc, Recep Rayyip Erdoğan, să abordeze criza din această perspectivă.
Erdoğan și-a afirmat concret sprijinul pentru guvernul Sarraj, fiind dornic să promoveze o tactică a descurajării reciproce și să genereze un climat prin care niciuna dintre părțile angrenate în război să nu obțină predominanța. Această strategie ar ajuta Rusia și Turcia să dezvolte o pârghie comună, capabilă de a bloca jucătorii europeni și regionali în Libia.
Pe fondul conflictului din Libia, generalul Haftar pare să-și fi proiectat major puterea militară, controlând vaste regiuni ale țării. Cu toate acestea, Turcia consideră ca variantă de câștig sprijinirea guvernului din Tripoli, sperând că va putea valorifica o bună parte din imensele rezerve de gaze naturale ale Mediteranei de Est. Pe termen lung, Ankara urmărește proiectarea influenței regionale și prin această formulă va căuta să-și extragă rezultatele geopolitice.
Pe de altă parte, obiectivele Rusiei sunt ușor diferite de ale Turciei și dorește să se asigure că deține legături directe cu grupul care va controla aprovizionarea cu petrol libian în viitor. De asemenea, Moscova caută elemente de sprijin geografic în proximitatea sudului Europei pentru a împiedica încercările UE de a-și diversifica resursele energetice și, respectiv, de a menține dependența față de Rusia. Ambele state sunt entuziasmate de oportunitățile ce se vor ivi în procesul de reconstrucție post-conflict prin angajarea viitoarelor contracte de recuperare națională și energie. Cu cât Rusia și Turcia dobândesc mai multă influență în Libia pe modelul sirian, cu atât rămâne mai puțin spațiu pentru ceilalți actori.
Cu toate acestea, multiplele interferențe ale participanților externi în Libia complică relația Putin – Erdoğan. Italia și Franța sunt expuse valurilor de refugiați datorită instabilității Libiei, iar statele arabe, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Iordania și Arabia Saudită, susțin frontul de putere condus de generalul Haftar (LNA). Pe de altă parte, Qatarul a fost de partea Turciei în menținerea pe linia de plutire a guvernului de la Tripoli.
În cadrul conferinței de la Berlin, președintele Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi, și ministrul de externe al Emiratelor Arabe Unite, Abdullah bin Zayed, au susținut ferm că statele arabe vor exclude scenariul Siria și vor căuta cu orice preț o formulă diplomatică pentru Libia.
Din păcate, pentru cetățenii civili din Libia, conferința de la Berlin oferă doar cuvinte ce sunt reflectate în obiective ușor nerealiste, de: încetare a focului, demobilizarea și dezarmarea milițiilor, promovarea dialogului pentru formarea unui singur guvern prin alegeri libere, distribuția echitabilă a resurselor petroliere.
În timp ce Rusia și Turcia doresc să-și impună influența în Libia pentru câștiguri proprii, iar procesul de conciliere dintre Haftar și Sarraj este puțin probabil să se producă, poporul libian pare să fie blocat într-o cursă geopolitică.
Instrumentele de hard și soft power ale Turciei
La începutul lunii ianuarie 2020, parlamentul Turciei a autorizat pentru o perioadă de un an desfășurarea forțelor armate proprii în Libia pentru a sprijini guvernul de la Tripoli. Președintele Recep Tayyip Erdoğan a confirmat, câteva zile mai târziu, că forțele turce au început să se desfășoare.
Potrivit revistei online Al Monitor, Turcia a trimis până în prezent 80 de militari pentru a ajuta la sarcinile de coordonare și de instruire a soldaților din Tripoli.
Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului susține că peste 2.000 de luptători sirieni sprijiniți de Turcia sunt acum în Libia, iar mai mulți recruți sunt implicați într-un program de pregătire, cea mai mare parte dintre aceștia provenind din regiunea Afrin, nord-vestul Siriei.
Oficiali ai guvernului Libiei (GNA) au declarat că „Aproape 2.400 de luptători au fost deja expediați de Turcia la Tripoli, în timp ce alți 1.700 de recruți au ajuns în Turcia pentru a urma cursuri de pregătire”, fără a preciza când au sosit luptătorii.
Tensiunile dintre președinții Erdoğan și Macron din marja reuniunii șefilor de stat și guvern NATO (Londra, 3 dec. 2019), pot fi explicate de competitivitatea accentuată și mizele geopolitice mai largi.
Președintele turc a amenințat că va folosi dreptul de veto pentru a bloca aprobarea planului de apărare a statelor baltice dacă membrii NATO nu acceptă definirea luptătorilor kurzi sirieni drept teroriști.
Emmanuel Macron a avertizat în repetate rânduri că ISIS se va reclădi în Siria datorită ofensivelor turce, efectul fiind slăbirea forțelor de apărare siriene, în principal kurde, inclusiv luptătorii YPG, care au format coloana vertebrală a luptei împotriva ISIS. Aversiunea lui Macron la adresa Turciei a condus la acuzații dure asupra faptului că Ankara a cooperat sporadic cu reprezentanții ISIS, iar sistemul rusesc de rachete S-400 pune în pericol integritatea avioanelor F-35 și securitatea NATO.
Considerații de final
Punctele de tensiune dintre Franța și Grecia cu Turcia pot accentua nevoia de coeziune transatlantică. Pe fondul dezangajării americane temporare în Libia, disputele între aliați cu mize în Bazinul Levant par să altereze pe alocuri dialogul transatlantic.
Deși Moscova și-a arătat poziția de forță, nu dorește să investească la nesfârșit în Libia, în schimb șahul jucat de Kremlin va maximiza potențialele câștiguri geopolitice pe care le poate obține în raport cu Europa. Acum, după ce liderii europeni sunt dispuși să dialogheze cu Moscova, iar ridicarea sancțiunilor ar putea fi pe agenda discuțiilor, decidenții ruși pot lua în considerare inițierea unor negocieri cu liderii europeni, atât pentru a găsi o soluție în dosarul Libia, cât și pentru a pune capăt sancțiunilor economice.
Între timp, Rusia caută să-și păstreze noul său rol de influențator primordial în Bazinul Levant, utilizând opțiunea de a transpune politica sa din Siria în Libia. Jocul duplicitar al Rusiei față de ambele fronturi de putere libiene deschide formule de șantaj și coerciție pentru a-și asigura locul de participant sau inițiator la noile proiecte energetice și de reconstrucție.
Conflictele din Siria și Libia scot în evidență relevanța întăririi flancurilor sudic și estic ale NATO. SUA au considerat întotdeauna că evoluțiile de pe flancul sudic al NATO sunt critice pentru securitatea sa. Acesta a fost și cazul din timpul Războiului Rece, însă nu există vreun motiv să credem că poziția Washingtonului s-a schimbat fundamental. În prezent, militarizarea Crimeii se produce în contextul operațiilor din Siria. Astfel, Rusia tinde să încorporeze Marea Neagră într-un spațiu de conflict mai larg, asigurând aprovizionarea cu armament dinspre Crimeea prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, apoi prin Marea Mediterană, către bazele militare din Siria și, ulterior, spre Libia.
Dinamica grupurilor proxy condiționează șansele de predictibilitate pentru viitorul Libiei, iar poziționarea actorilor nestatali în regiune determină sprijinul polarizat pentru cele două fronturi de putere libiene. În timp ce Sarraj și Erdoğan sunt suspectați că au stabilit relații cu Frăția Musulmană, organizație acuzată că susține grupări teroriste, statele arabe (Egipt, Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite) îl sprijină pe generalul Haftar pentru înlăturarea grupurilor extremiste din deșerturile libiene. Totodată, apariția mercenarilor ruși, arondați contractorului Wagner, ridică probleme de legitimitate în piața conflictului local și generează noi zone gri, predilecte exercitării influenței Kremlinului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
