Începutul decăderii la Istanbul?

de Dragos C. Mateescu     Contributors.ro
Luni, 24 iunie 2019, 21:40 Actualitate | Opinii


Dragos C. Mateescu
Foto: Arhiva personala
Repetarea alegerilor locale de la Istanbul, duminica trecută, a adus un rezultat surprinzător pentru multă lume. Sondajele electorale turceşti au devenit inutilizabile în ultimii ani. Multe sunt comandate şi cosmetizate de puterea de la Ankara iar puţinele firme care mai au curajul să opereze independent sunt obstrucţionate în activităţile lor prin diferite procedee de către autorităţile locale şi centrale. Predicţiile analiştilor veterani nu mai atrag nici ele o audienţă foarte mare, pentru că publicul suspectează mereu fraude electorale masive.

Multe astfel de episoade s-au înregistrat la referendumul din 2017 care a instituit regimul autoritar prezidenţial şi la alegerile prezidenţiale din 2018. În ambele situaţii, posibilele fraude erau în favoarea puterii şi, în logica actuală a lucrurilor din Turcia, autorităţile au refuzat să iniţieze anchete oficiale, îngropând cazurile respective înainte de a se fi născut. Chiar şi la alegerile locale la termen, din 31 mai 2019, au fost semnalate cazuri multiple şi grave de fraudă sau tentativă de fraudă în favoare candidaţilor AKP din numeroase localităţi, mari sau mici deopotrivă. Cum era de aşteptat, autorităţile au rămas mute, cu câteva excepţii în care era vorba despre victorii la limită ale opoziţiei. Printre ele a fost şi cazul de la Istanbul.


Candidatul Partidului Republican al Poporului (CHP), Ekrem Imamoğlu (pronunţat Imamoolu), a câştigat pe 31 mai cu doar câteva zeci de mii de voturi împotriva candidatului AKP, Binali Yıldırım (pronunţat Yîldîrîm). Având în vedere că Preşedintele Republicii, Recep Tayyip Erdoğan, tunase repetat în legătură cu importanţa metropolei pentru guvernare („cine câştigă Istanbului câştigă Turcia!!”)(1), autoritatea electorală centrală a reacţionat cu servilitate atunci când liderul de la Ankara a cerut repetarea alegerilor. A fost imediat acceptată o plângere a lui Erdoğan în care se arăta că mai mulţi observatori electorali nu aveau acreditările corecte (nici până astăzi nu s-a dovedit că acei observatori ar fi influenţat cumva rezultatul). S-a dispus astfel anularea rezultatelor scrutinului de pe 31 mai de la Istanbul şi repetarea lui pe 23 iunie. Dată fiind lunga istorie de guvernare AKP-Erdoğan (aproape 17 ani) şi experienţele multiple privind manipularea alegerilor de către putere, impresia dominantă era că autoritarul Preşedinte nu ar fi provocat un astfel de scenariu dacă nu ar fi avut pregătită soluţia câştigătoare. Şi nici nu era greu de câştigat având în vedere că liderul de la Ankara controlează indirect peste 90% din media şi, după modificarea constituţiei din 2017, comandă direct tuturor instituţiilor fundamentale ale statului, inclusiv partidului său de guvernământ, AKP. Dar ceva nu mai funcţionează în aparentul monolit al puterii din jurul lui Erdoğan.

Nu numai că Imamoğlu a câştigat pe 31 mai, ci a făcut-o în stil de mare stea electorală. Conform rezultatelor oficiale anunţate luni, 24 iunie, l-a depăşit pe adversarul său cu mai bine de 800.000 de voturi: 4.7 milioane (54%) împotriva a 3.9 milioane (45%). Iar prezenţa la vot a fost ea însăşi o mare surpriză pentru mine. Au votat aproape 9 milioane din circa 10 milioane de rezidenţi cu drept de vot ai Istanbulului, o cifră uluitoare pentru o metropolă atât de mare şi atât de aglomerată, din care rezidenţii emigrează masiv spre sud sau în alte locaţii din ţară şi din străinătate pe durata vacanţelor. Prezenţa mare la vot arată astfel clar două lucruri: (1) istanbulioţii s-au dedicat trup şi suflet acestor alegeri, mai ales cei care au vrut să-l pedepsească pe Erdoğan, iar (2) partizanii lui Erdoğan nu au mai găsit energia de a se organiza exemplar pentru a-şi ajuta liderul. Pentru că, într-adevăr, alegerile locale din 31 mai-23 iunie au fost în primul rând despre Erdoğan şi, din păcate, prea puţin despre administraţiile locale respective.

Este deci foarte posibil ca victoria din 23 iunie a opoziţiei la Istanbul să anunţe începutul decăderii regimului autoritar al lui Erdoğan. Iar explicaţia este simplă, pentru că se aplică în plan istoric tuturor regimurilor autoritare din toate timpurile. Astfel de regimuri obosesc populaţia cu interdicţiile şi frustrările şi limitările şi sărăcia pe care se construiesc. După demonstraţiile pornite în jurul cazului parcului Gezi din Istanbul şi răspândite în toată Turcia, în mai-iunie 2013, societatea civilă este terorizată de poliţie, serviciul secret şi de sistemul judiciar. Abia astăzi, la 6 ani de la evenimente, ar trebui să înceapă procesele legate de acele proteste. Reprezentanţi importanţi ai societăţii civile dar şi lucrători din sistemul de sănătate şi din educaţie sunt acuzaţi de tentativă de răsturnare a guvernului, pe baza unor dovezi considerate ridicole de avocaţii apărării şi de reprezentanţii ONG-urilor naţionale şi internaţionale care urmăresc cazurile respective.

Scandalul de corupţie din decembrie 2013, cel mai mare din istoria ţării, a provocat şi el o reacţie disproporţionată a guvernului care a modificat legile statului pentru a se proteja şi a pornit o vânătoare împotriva procurorilor care au instrumentat acel caz. S-au declanşat astfel o nouă serie de procese pe baza unor dovezi considerate şi ele ridicole având în vedere că se construiesc exclusiv pe discursul oficial conform căruia şi acei procurori vroiau răsturnarea guvernului. Acelaşi discurs s-a dezlănţuit cu şi mai multă forţă după tentativa reală de lovitură de stat din 15-16 iulie 2016. Deşi ar fi putut marca începutul normalizării guvernării civile a ţării, care a cunoscut 3 lovituri de stat militare, administraţia Erdoğan-AKP a ales să folosească acel episod pentru a înăspri şi mai mult regimul autoritar.

Sute de mii de oameni sunt astfel supuşi astăzi unor măsuri excepţionale prin care guvernul se protejează de potenţiali inamici, măsuri aplicate fără discriminare. Fără îndoială că Turcia, şi nu doar guvernul actual, va plăti enorm atunci când cazurile respective vor ajunge, unul câte unul, în vederea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Între timp, acei sute de mii de oameni se află în moarte civică, nefiind acceptaţi la angajare şi neputând nici să părăsească ţara pentru că paşapoartele lor au fost anulate. NU spun că nu ar fi vinovaţi. În umila mea opinie, nu merită clemenţă ofiţeri militari şi de poliţie, magistraţi, dascăli, medici sau orice alţi oameni care, în loc să servească profesiile lor, au ales să servească agenda unui imam arhi-manipulator precum Fetulah Gülen, cel care ar fi orchestrat acţiunile din iulie 2016. Dar acţiunile judiciare indiscriminatorii în masă iniţiate sub actualul regim, şi care continuă astăzi, nu au nimic în comun cu ideea de justiţie obiectivă, ci mai degrabă cu justiţia militantă controlată de regimurile „revoluţionare” din Europa ocupată de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial. Este o justiţie care înfricoşează şi care, coroborată cu enormul efort de propagandă prin intermediul unei mass media controlată de putere, dă senzaţia unui regim cu ambiţii totalitare. Am trăit sub un astfel de regim primele două decenii din viaţa mea, aşa că am o oarecare idee despre ce înseamnă.

Aşa cum insistam şi în alte analize, limitarea libertăţii individuale în Turcia nu este o invenţie a regimului Erdoğan. Toate regimurile de dinainte, incluzând aici atât cele otomane cât şi cele republicane, au promovat statul (otoman, turc) şi naţiunea (otomană, turcă) drept valori superioare individului. Aceeaşi logică este înrădăcinată în tradiţiile islamului, din Maroc şi până în Afganistan şi India: colectivul este superior individului, mai ales atunci când individul este de sex feminin. Prin amendarea constituţiei în 2017, guvernul Erdoğan-AKP a instituit însă, pentru prima dată în istoria aproape centenară a Republicii, un regim autoritar personal. Iar asta se întâmplă într-un stat constituit de Mustafa Kemal Atatürk tocmai pentru a împiedica un astfel de regim, într-o societate unde până şi sultanii se temeau să-şi afirme public autoritatea personală absolută, chiar şi atunci când o aveau. Turcii nu primesc însă la schimb bunăstarea de care păreau atât de aproape acum doar câţiva ani.

Analizele publicate regulat de analişti specializaţi în economie arată clar că Turcia este deja în recesiune. Inflaţia şi şomajul au crescut alarmant, valoarea lirei scade la fel de alarmant iar economia turcă pierde astfel în fiecare zi din competitivitatea pe care părea să o aibă în urmă cu doar câţiva ani. Asta în vreme ce marile proiecte de infrastructură şi marile construcţii de moschei şi centre comerciale, o adevărată febră a betonului patronată de Preşedinte, aduc beneficii doar oamenilor de afaceri asociaţi puterii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

















7383 vizualizari

  • +1 (1 vot)    
    Urmeaza (Luni, 24 iunie 2019, 21:50)

    un domn [utilizator]

    Decaderea Kremlinului
  • +2 (2 voturi)    
    Şi când te gândeşti (Marţi, 25 iunie 2019, 7:22)

    Ed___ [utilizator]

    Că VW a ales, până acum se pare, să facă fabrica nouă în Turcia, şi nu în România, nu în Bulgaria, nici măcar în Serbia.

    Ruşine măi VW


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version