Nimic nou nu am de adăugat despre Brexit și nici măcar ceva inteligent n-am de spus; doar câteva lucruri adevărate, în sensul de „la prima mână”. Acordați-mi, vă rog, prezumția de neminciună și 6 minute din timpul dumneavoastră, în schimbul a două povești care se bat cap în cap. Mulțumesc!
Am lucrat de-a lungul a trei ierni (2014, 2015 și 2016) în Londra și în împrejurimi. Nu era o muncă nobilă: tăiam copaci, îi toaletam, scoteam cioatele, măturam rumegușul lăsat de drujbe pe asfalt, lucruri din astea. Aveam și colegi români, și colegi britanici (bine, mai erau pe-acolo și câte-un albanez, venezuelean, ecuadorian, jamaican, columbian, dar nu ei contau; erau izolați), iar printre colegii britanici era și unul, Michael, zis „Doubleday”, cu o situație puțin mai specială: briții îl disprețuiau, îl considerau „foarte prost” și nu voiau să stea de vorbă cu el. Cumva natural, Doubleday s-a apropiat treptat de români, a învățat un fel de română rudimentară, doar cu românii făcea echipă (nimeni nu avea voie să lucreze singur, ci numai în echipe de doi, trei sau patru oameni). M-a îndrăgit foarte tare, pentru că putea să se certe fericit cu mine în engleză – ceea nu putea cu românii din cauza barierei de limbă și nici cu briții din cauza barierei de statut (muncitorii localnici se considerau duri și isteți, aveau o stimă de sine pe care n-am regăsit-o printre muncitorii români din România). Subiectul nesfârșitelor certuri (de fapt, „certuri”: Doubleday era un om mai simpluț, aproape un simpleton cum se zice, el perora și eu îl ascultam, nu prea dădeam replica) era Brexitul. El era un apostol; eu, un „întunericit”; el mă lumina.
Omul CREDEA. Era o întruchipare a spiritului izolaționist britanic, așa cum este el caricaturizat pe Continent. Nu prea găsesc, în spațiul mental românesc, o comparație potrivită ca să-l descriu pe Doubleday; poate-poate, un ardelean dintr-un sat uitat de lume, foarte mândru că el nu-i regățean, sau un basarabean foarte mândru că el nu-i „țâgan împuțit” din România, dar aceste comparații nu-s chiar potrivite, pentru că „britanicismul” fierbinte al lui Doubleday era mult mai mult decât atât. Discuția, la drept vorbind, era mereu aceeași, era o buclă: el se lăuda cu „this great country”, eu îi spuneam că așa este, el explica că „this great country” n-are nevoie de „continentali” (care puteau fi, în funcție de dispoziția lui, fie „Russians”, fie „Nazis”), eu îi spuneam că UE înseamnă liberă circulație, că nu e un imperiu. Că, dacă dorește, el poate să se ducă în Grecia în concediu, de exemplu, că asta e UE, nimic altceva decât libertate.
Aici se rupea filmul. Doubleday nu călătorise. Se născuse într-o familie cockney (de aici accentul lui imposibil, plus altele…) și Greater London era singurul loc pe care-l cunoștea pe lumea asta. Nu avea școală, lucrase în construcții de când se știa, acum la bătrânețe (avea peste 40 de ani) se refugiase în munca mai ușoară de la copaci, iar visul lui nu era să călătorească nicăieri, ci să nu fie scos de pe piața muncii de lucrătorii tineri și ieftini din UE. De pe Continent…
As simple as that. Orice, dar absolut orice i-aș fi spus se lovea de același zid: „What’s in for me?” („Și mie ce-mi iese?” – n.m.), zid pe care n-am fost în stare măcar să-l clintesc, darămite să-l dobor. Apărat de impenetrabilul său WIFM, Doubleday a rezistat ca un erou homeric, ca un Ajax 3.0, tuturor săgeților aruncate de mine asupra Brexitului. Problema a fost că săgețile mele erau boate. Nu am reușit niciodată, dar niciodată, să-i precizez un singur lucru care „să-i iasă” lui Doubleday din apartenența la UE. Și de care să aibă el nevoie!
Cealaltă poveste este c-un fermier care măcina grâu la moară. Aveam de doborât niște plopi mari, undeva mult în afara Londrei, și i-am tot căutat prin niște coclauri fără picior de om, până am dat peste o fermă izolată. Proprietarul e ieșit afară, albit de făină, și ne-a explicat foarte binevoitor cum ajungem la plopii ăia (erau pe pământul lui, voia să scape de ei, dar pe banii consiliului local). Băieții mei au plecat cu drujbele, de mine nu era trebuință am rămas de vorbă cu fermierul, foarte fericit când a auzit că-s din România (și că poate comunica liber), și iată întrebarea ce m-a lovit ca ghioaga: cum ajunge el pe insula Popina? Dacă vi se pare incredibilă situațiunea, imaginați-vă ce față făcusem eu!
Omul era un birdwatcher pasionat și auzise de insula Popina din lacul Razelm de la niște pasionați de-ai lui, așa că-și făcuse planul să se ducă s-o viziteze. I-am explicat, cum m-am priceput, că-i trebuie o hârtie de la Academia Română (solicit și eu hârtie de-asta când mă duc în Rezervația Gemenele din Retezat, de-aia am știut ce să-i spun), la care el mi-a cerut adresa de mail a respectivei instituții! Da, știu. Pare scoasă dintr-un film. Să mai adaug că burnița, iar el și cu mine stăteam în picioare, cu bocancii în noroiul de lângă un țarc cu juncani, scărpinându-i între coarne în timp ce vorbeam de insula Popina din Razelm.. ?!
În filmul „Brexit: The Uncivil War” este o scenă care m-a impresionat extraordinar de mult, m-a răscolit: Dominic Cummings merge cu Douglas Carswell și Matthew Elliott într-un orășel sărăcit (Jaywick, parcă) să discute cu un cuplu de posibili Brexiteri; la un moment dat, Cummings iese din casă, se duce în mijlocul străzii și-și lipește de asfalt partea dreaptă a capului, ascultând pământul, apoi reflectează: „Murmurul acela din adâncuri… nu-l mai aud. A încetat” (nu sunt sigur că am reprodus bine, parc-așa îmi amintesc c-a zis).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
