Este mai ușor să păcălești oamenii
decât să-i convingi că au fost păcăliți
Mark Twain
La Katowice (Polonia) a început o nouă Conferință a Schimbărilor Climatice. Misiunea principală a noii întâlniri internaționale este evaluarea stadiului de îndeplinire a obiectivelor propuse și asumate cu trei ani în urmă de cele 195 țări semnatare ale Acordului Climatic de la Paris. Pe fondul unei realități dure, deloc optimiste – emisiile de CO2 au crescut în loc să scadă, conform documentelor semnate, participanții reuniți în Polonia vor căuta să înțeleagă cauzele neîndeplinirii acelor obiective de implementare a unor planuri naționale vizând reducerea emisiilor de CO2 pentru a preveni creșterea temperaturii globale planetare cu 1,5°C, maximum 2°C, față de nivelurile ei pre-industriale.
Lăsând la o parte incertitudinile legate de stabilirea unei temperaturi medii globale, precum și caracterul fuzzy al liniei de bază de 0°C (nivelurile pre-industriale), realitatea, repet, dură, este că la trei ani de la semnarea acordului de la Paris, doar Marocul și Gambia sunt țările creditate că au făcut demersuri plauzibile pentru reducerea emisiilor lor de CO2, pe linia cerută conform căreia temperatura medie globală are voie să crească, dar mai puțin de 1,5°C. Iar alte cinci țări (Butan, Costa Rica, Etiopia, India și Filipine) sunt creditate că au intenții de reducere a emisiilor lor datorită prin care se înscriu pe traseul de creștere a temperaturii globale cu numai 2°C față de linia de bază pre-industrială. Ce fac celelalte țări semnatare ale Acordului Climatic de la Paris? Nu știu, vor depune, probabil, noi depoziții la Conferința Schimbărilor Climatice din Polonia.
Înainte și după începerea demersurilor care au condus la parafarea Acordului de la Paris, mi-am exprimat îndoielile în reușita acelei înțelegeri într-o serie de articole:
COP21/CMP11 – Conferința ONU asupra schimbărilor climatice. Câteva lucruri despre care NU se va discuta la Paris, 1 decembrie 2015
O lume fără creștere economică – utopie sau realitate?, 6 decembrie 2015
A Stairway to (low carbon) Heaven, 13 decembrie 2015
A Stairway to (low carbon) Heaven, partea a II-a. De ce sunt sceptic?, 15 decembrie 2015
În articolul de față voi prezenta, în premieră românească, ceva despre care (foarte probabil) NU se va discuta la Katowice: „4 per mille”, o inițiativă climatică franceză de anvergură. Despre ce este vorba?
Cu ocazia conferinței COP21 din Paris, premergătoare Acordului climatic, în decembrie 2015, ministerul francez al agriculturii a lansat un program internațional ambițios, semnat de peste 100 țări. Programul, botezat inițial în franceză cu numele de „4 per mille”, a fost ulterior rebotezat „4 per 1000” din motive pe care nu le cunosc. Scopul major al inițiativei franceze a fost/este mobilizarea țărilor participante la creșterea conținutului global de carbon organic din sol cu 4‰ (0,04%) pe an. Ideea, bazată pe calcule sumare, este înșelător de simplă și a fost sintetizată grafic în Fig. 1, unde se poate citi următoarea frază:
Dacă creștem cu 4‰ (0,04%) pe an cantitatea de carbon sechestrat în sol, putem opri creșterea anuală de CO2 din atmosferă, un gaz care este un contribuitor major la efectul de seră și la schimbările climatice.
Fig. 1 – Diagrama schematică a inițiativei franceze „4 per mille” (Sursa)
Cercetarea solurilor (pedologia) este o activitate relativ bine finanțată din bani publici, cel puțin în SUA[i]. Iar aderența unui număr tot mai mare de guverne la această inițiativă franceză dovedește atracția deosebită pe care o exercită și asupra politicienilor.
Date preliminare arată că în prezent industria, transporturile și uzul domestic al combustibililor fosili produce aproape 10 Gt CO2 anual. În 2014, s-a estimat că agricultura singură contribuie ~5.0–5.8 Gt CO2e pe an, fără a include schimbările de teren (d. ex, păduri transformate în terenuri arabile)[ii]. Cu alte cuvinte, agricultura ar fi responsabilă pentru circa jumătate din aceste emisii. Și, după cum se prezintă realitatea, sunt puține speranțe imediate ca să asistăm la o reducere drastică a emisiilor.
De aproape două decenii, pedologii au studiat și estimat potențialul de sechestrare a carbonului în materia organică din soluri. Premisa lor de lucru este perfect rațională: în cei aproximativ 10 000 ani de agricultură, materia organică din sol a pierdut circa 116 Gt carbon, o cantitate echivalentă cu peste 10 ani de emisii industriale la rata actuală.[iii] Urmând o logică simplă, s-a propus ca, prin schimbarea tehnicilor agricole, o cantitate semnificativă din acest carbon să fie re-introdus în soluri și astfel să apară un instrument eficace de a ameliora schimbările climatice.
Din păcate, propunerea guvernului francez de decarbonizare mondială prin inițiativa „4 per mille” s-a dovedit, ca urmare a diverse confruntări culturale și științifice, că este supra-optimistă și inerent greșită.
La doar un an de la lansarea inițiativei franceze, au apărut deja criticile făcute de specialiști, nu de politicienii care au văzut în „4 per mille” un panaceu menit a rezolva simplu problema emisiilor antropogene de CO2.
De exemplu, un grup de șapte cercetători americani și germani de la prestigioase universități au analizat mai multe modele climatice terestre, care estimează o scădere importantă a emisiilor de carbon din sol până în 2100. Dar evoluția dinamică a carbonului care determină acest răspuns nu a fost testată sistematic pe baza unor măsurători și observații reale. Folosind date colectate din 157 profile de sol distribuite global, cei șapte autori[iv] au demonstrat că modele climatice analizate au subestimat vârsta medie a carbonului din sol cu un factor mai mare de șase (430 ± 50 ani față de 3100 ± 1800 ani). În consecință, aceleași modele au supraestimat potențialul de sechestrare a carbonului cu un factor de aproape doi (40 ± 27%). Aceste inconsecvențe sugerează că modele climatice terestre trebuie să reprezinte mai bine procesele de stabilizare a carbonului și timpul de funcționare al rezervoarelor pedologice lente și pasive atunci când se încearcă simularea viitoarei dinamici a dioxidului de carbon din atmosferă.
Pedologi francezi, membri ai Academiei Franceze de Agricultură, au publicat recent o critică devastatoare la adresa inițiativei formulate de politicienii conaționali[v]. Printre altele, ei subliniază o greșeală stupidă, vizibilă și în Fig.1: solurile apar ca fiind doar o „capcană” pentru carbon, nu și o sursă, așa cum sunt în realitate. Adică, pe lângă săgețile cu vârful în jos, Fig. 1 ar fi trebuit, în virtutea respectării adevărului științific, să includă și săgeți cu vârful în sus, desemnând emisiile naturale de CO2 ale solurilor. Dacă s-ar fi considerat și calitatea de surse de CO2 ale solurilor, potențialul de oprire a creșterilor anuale de CO2 în atmosferă prin sechestrarea carbonului intră automat sub semnul întrebării (un semi-adevăr sau o semi-minciună).
Un alt aspect neabordat de autorii inițiativei „4 per mille” este prezența carbonului anorganic în soluri. În unele cazuri, conținutul de carbonați anorganici este semnificativ (în activitățile mele de inginer geotehnician al județului Vaslui, am identificat numeroase zone cu concentrații sporite de calcar și dolomit, în special în zona viniferă Huși. Similar, solurile pe care le-am studiat în podgoriile din jurul Florenței, Italia, au și ele conținut important de carbonați). Activitățile microbiene și cele de dizolvare și acidizare a solurilor conținând carbon anorganic pot crește emisiile de CO2 în atmosferă dincolo de prezumțiile optimiste bazate doar pe carbonul organic.
Tot foarte recent, Ronald Amundsen și Léopold Biardeau, de la University of California, Berkeley, au publicat o analiză a inițiativei franceze pe care o califică drept o metodă iluzorie de ameliorare climatică[vi].
Cercetătorii americani se întreabă, pe bună dreptate: Este oare posibil, economic și politic, să fie adevărat ceea ce au propus francezii și numeroase guverne au semnat dedesubt? Ei acuză pe inițiatori că întrebările firești, legate de implementarea programului „4 per mille”, au fost în majoritate ignorate sau, în cel mai bun caz, considerate cu superficialitate. Presa populară, dornică mereu să raporteze știri pozitive de pe frontul bătăliilor contra încălzirii globale, a alimentat un fals optimism. De ce?
Pentru ca „4 per mille” să devină o realitate (nu o fantoșă propagandistică), inițiativa franceză ar trebui implementată imediat pe toate terenurile planetei, iar practicile de sechestrare a carbonului în soluri ar trebui să continue fără întrerupere decenii de-a rândul. Probabil că inițiatorii francezi au scăpat din vedere că programul propus de ei în 2015 va afecta, decenii la rând, pe întreaga planetă, 570 milioane ferme, în care lucrează circa 3 miliarde oameni[vii]. Cum vor reacționa toți acești oameni când li se va propune să renunțe la arăturile anuale tradiționale, cele cu „brazdă-ngustă și adâncă” sau, mai grav, să-și transforme de bunăvoie, mulți ani la rând, terenurile agricole destinate diverselor culturi, în pârloage pe care vor crește doar buruieni perene, a căror misiune este de a stoca dioxidul de carbon din atmosferă? Cum se va asigura securitatea alimentară a celor 10 miliarde de oameni, estimați că vor trăi în anul 2050, eventual și fără petrol?![viii]
O serie de bariere culturale, economice și fizice fac ca stocarea carbonului în soluri să nu fie un mijloc serios de reducere a încălzirii globale, așa cum proclamă autorii inițiativei „4 per mille”, ci, mai degrabă, un indicator al hei-rupismului politic, al slabei cunoașteri a psihologiei fermierilor și a lipsei de apreciere sau de cunoaștere a realității de la fața locului.
În Statele Unite, de exemplu, fermierii sunt printre cei mai conservatori oameni, posesori a unui sistem de valori în care primează independența personală, în defavoarea programelor de suport social, și au un mare respect pentru autoritate, în defavoarea vederilor egalitariste. Conform clasificării pe care am făcut-o în articolulSchimbările climatice și percepțiile lor culturale: Sunteți egalitarist, fatalist, ierarhist sau individualist?, fermierii americani (dar cred că și alții, din diverse părți ale lumii) se plasează în ultima categorie. Nu trebuie, de aceea, să ne mire, că fermierii americani, chiar și cei care au adoptat metode noi, inovative, de lucrare a pământului, devin suspicioși când sunt contactați de „domni profesori de la oraș”, care au o agendă ecologică vizibilă. Le repugnă ideea că „domnii” cercetători îi sfătuiesc să renunțe la combustibilii fosili -singura lor sursă majoră de energie. De asemenea, pe baza multor ani petrecuți pe câmpiile Oklahomei, colectând probe de roci sau executând diverse măsurători geofizice, pot depune mărturie că schimbările climatice, aka încălzirea globală, îi cam lasă rece (sic!) pe fermierii de acolo. Mult mai importante decât cele 0,9°C cu care ar fi crescut temperatura medie globală față de perioada pre-industrială sunt pentru ei reglementările guvernamentale, care atentează la banii și independența lor. Scepticismul le este exacerbat și de intervențiile non-experților, a celor care nu au lucrat niciodată într-o fermă, dar se pricep al naibii de bine la dat sfaturi cum trebuie alterate practicile agricole în vederea creșterii cantității de carbon incorporat în sol. Cercetătorii pedologi, susținători sau nu ai inițiativei franceze, ar trebui să înțeleagă că pe fermieri îi interesează infinit mai mult vremea decât clima.
Revenind la opiniile specialiștilor de la Academia Franceză de Agricultură [5], ei trag un serios semnal de alarmă: perspectiva că scopul scuză mijloacele în cazul inițiativei „4 per mille” este o amenințare teribilă la credibilitatea științei solurilor. Câte promisiuni mai pot face pedologii înainte de a deveni ridicoli în comunitatea academică internațională? Ei au promis luna de pe cer de câteva ori în diferite contexte.
Cu 15 ani în urmă, diverse îmbunătățiri ale fertilității solurilor au fost trâmbițate cu multă fanfară ca fiind soluția ameliorării foametei din Africa, deși nu degradarea solurilor a fost cauza principală a foametei și malnutriției de pe continentul negru.
Cu 10 ani în urmă, mass media a „bubuit” cu știri triumfaliste care pretindeau că schimbările climatice vor fi ameliorate prin incorporarea unor cantități masive de biomangal sau agromangal în sol. Transformați gunoiul în biomangal și experții vă asigură că dioxidul de carbon dăunător este sigilat etanș și nu mai poate fi eliberat în atmosferă era o mantra ecologistă la ordinea zilei. Din păcate, mulți experți erau sceptici și, în plus, nu exista nicio cercetare serioasă care să sprijine științific ideea. Dar asta nu a împiedecat numeroși cercetători din multe țări s-o folosească pentru a cere finanțări. Parcă am mai întîlnit scenariul ăsta în alt domeniu, sau mi s-a părut?!…
Folosirea biomangalului a înfierbântat atât de tare pe fanii ecologiști încât s-a ajuns să fie considerat o soluție panacee pentru combaterea încălzirii globale, o soluție win-win, o soluție win-win-win sau chiar o soluție winfinity (ironia aparține profesoarei Janice Thies de la Cornell University).
Concluzii
Mark Twain, în motto-ul plasat la începutul articolului, ne atrage atenția că este mult mai ușor să le vinzi oamenilor ulei de șarpe decât să-i faci să accepte că au fost trași pe sfoară nemilos.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
