Provocarea din această parafrază la faimoasa întrebare (retorică…) a lui Holderlin de acum peste două secole poate suna desuet în România zilelor noastre: pentru unii, ea s-ar putea să fie ecoul unei amărăciuni nostalgice; pentru cei mai mulți, ea ar evoca mai probabil – fie și cu regrete – o sentință de genul „țara arde și baba se piaptănă”. Aș vrea să argumentez că, de fapt, exact această parafrază este o provocare tot mai actuală și gravă, nu doar în registrul eterat al existențialului, ci mai ales în cel mult mai prozaic și pragmatic al existenței sociale curente.
Pentru aceasta, trebuie să cădem însă mai întâi de acord asupra înțelesului pe care îl acordăm „culturii”. Cum adică? – se vor mira mulți; cultura este Cultură! Și se vor gândi, reflex, la Marea Cultură, la literatură și muzică, spectacole și muzee etc. Aceasta este însă doar una dintre interpetările posibile ale „culturii”. Există însă și un alt înțeles, pe care tot noi îl folosim cu aceeași dezinvoltură a evidenței. Gândiți-vă, de pildă, ce avem în vedere când vorbim despre „cultura populară”: folclor, meșteșuguri, costume și alte „tradiții”. Imaginați-vă acum că am transfera acest înțeles al „culturii” pentru a evalua starea acesteia în societatea românească actuală. V-ați pune întrebarea cum se îmbracă românii, de pildă, sau ce meșteșuguri practică ei în prezent pentru a vedea care e starea culturii lor? Nu, ați reveni în cel mai firesc mod cu putință la romane, concerte și muzee, tot atâtea practici sociale care lipsesc din „cultura populară”. Adică poporul nostru n-a avut cultură, o „adevărată” cultură? Nici cu asta nu ați fi de acord. Să ne hotărâm deci: la ce ne referim prin „cultură”?
Înțelesul cel mai larg este cel atribuit de antropologie, pentru care „cultura” este cam tot ceea ce este uman. Nu este nevoie însă – și nu este nici util în cazul de față – să mergem atât de departe. Aceasta însă doar pentru că trebuie să mergem… în altă parte: o înțelegere a umanului. Sună și mai desuet, știu…
Și totuși, ceva esențial în această privință tot poate fi spus cu suficientă legitimitate: omul devine uman prin faptul că-și imaginează un sens al existenței sale umane. Altfel spus, omul este o specie care se hrănește și cu imaginar: nu a existat, nu există și nu va exista o societate umană care să nu se întemeieze pe o Poveste a sensului vieții sale. Este evident că acest sens este diferit de la caz la caz, dar el este totdeauna într-un fel anume – și nu doar religiile oferă un astfel de sens. Ce rost ar avea, de pildă, să urmezi cursuri lungi de „dezvoltare personală” dacă n-ai fi convins că dezvoltarea personală are un sens în viață? Pe scurt deci, Omul este un soi de Janus: trăiește în moment, dar trăiește și în durată, trăiește într-un spațiu determinat, dar și într-o lume a sa, își face traiul în contexte date, dar întrevede și ceea ce nu se vede. Acestei dualități i s-au dat tot felul de nume și de interpretări. Să alegem pentru cele de față una simplă: Praxis și Imaginar. Luând apoi altă scurtătură, să considerăm că acest Imaginar constituie spațiul a ceea ce numim Cultură. În acest sens, întreținerea culturii ține de domeniul necesității pentru că este ontologică: pur și simplu nu se poate altfel! Cultura nu este deci „bună la ceva”, nu este un soi de bonus existențial, nu este o componentă dezirabilă a vieții sociale, ci o dimensiune constitutivă a umanului: sunt Om, deci sunt cultură, indiferent de „vremuri”! Ceea ce nu înseamnă însă nici că acest imaginar cultural este ceva „bun în sine”: practica tuturor războaielor și distrugerilor a avut totdeauna în spate imaginarea unui sens profund al acestora.
Să coborâm acum cu picioarele pe pământ, ca să spun așa. A devenit clar, sper, că nu ne mai putem limita la ceea ce ne place să considerăm „cultura înaltă”: imaginarul ontologic al Omului nu se reduce la romane, concerte și muzee! Tot în „cultură” intră și ceea ce mulți exclud ca simplă „distracție”, adică, de pildă, câmpul actual eterogen al entertainment-ului, al pop-culture, toată mitologia recentă a super-eroilor și idolilor în carne și oase etc. Mai mult, chiar și Piața a început să recurgă la imaginar: economia a devenit o „economie a experienței”, în care nu mai cumpărăm mărfuri, ci „povești” despre mărfuri și servicii, storytelling intră în marketing, turismul a devenit o industrie a „autenticului”, iar Carlo Ricci afirmă cât se poate de serios că „omul este un omnivor care se hrănește cu carne, vegetale și imaginar”. Oarecum pe graniță, „industriile creative” și-au făcut intrarea legitimă în „cultură”, iar managementul urban vizează tot mai mult gradul de „vitalitate culturală” al orașelor. Domeniul culturii este deci mult mai larg și în permanentă schimbare – ceea ce nu înseamnă însă câtuși de puțin abolirea criteriilor de performanță și a ierarhiilor din acest domeniu!
Ce facem noi în această privință? Formal, adică instituțional, mai nimic. Strategiile dominante merg, de regulă, pe două linii complementare, corespunzătoare celor două înțelesuri curente ale „culturii”: conservarea „culturii populare” (eșuată în populism ieftin de Cântarea României reîncălzită) și susținerea „culturii înalte” (cu rezultate descurajante). Să privim însă și partea plină a paharului, căci, informal, lucrurile stau totuși diferit. În măsura în care orice societate din lumea aceasta trebuie să se hrănească și cu imaginar (cultură) pentru a exista ca societate umană, aceasta înseamnă că imaginarul constitutiv al Omului trebuie să-și aibă și el propriul său „sistem imunitar”. Și, într-adevăr, există totdeauna măcar un 451° Fahrenheit. Există așa ceva și la noi? Evident și inevitabil! Conservării sterile a culturii populare i-a răspuns astfel, recent, o mișcare federativă a „tradițiilor creative”. Distrugerilor patrimoniale li se opun tot mai multe inițiative de conservare și reabilitare patrimonială. Mult mai important și mai vizibil, falsei susțineri a „culturii înalte” i-au răspuns formele „alternative” de cultură, care au cunoscut o extraordinară înflorire în ultima vreme, exact ca reacție „imunitară” la anorexia culturală a statului. Măcar câteva orașe au devenit astfel hub-uri culturale efervescente, iar unele localități pierdute ascund surprize nebănuite: vă rog, oferiți-vădisponibilitatea de a le vedea! De asemenea, industriile creative și-au sporit aportul la PIB de la 3,75% în 2002 la 7% în 2015 și se îndreaptă spre un orizont de 10% în 2020. Adică să nu ne mai facem griji? Dimpotrivă, trebuie să fim tot mai îngrijorați, pentru a putea avea grijă de viitorul nostru.
Îngrijorarea pentru viitor nu ține doar de starea actuală, care pare să se înrăutățească pe zi ce trece – și nu este doar o problemă românească: ea ține și mai mult de faptul că The times they are a-changin’. Adică?
Pentru a reduce această problemă complexă la esența sa palpabilă, este suficient să ne gândim serios la „a patra revoluție industrială”, care, de fapt, a început deja fără să ne mai întrebe dacă vrem sau nu. Câte ceva știm și putem imagina mai departe: IT&C, internet of things, transumanism, dar mai ales robotizare, în cel mai larg sens al termenului. Consecința convergentă a acestor schimbări deja în mișcare este una simplă și îngrijorătoare: funcționarea societății umane, „Praxisul” acesteia, vor avea nevoie tot mai puțin de oameni. Implicația logică, pragmatică, a acestei consecințe este una aparent paradoxală: societățile vor fi nevoite să (se) investească în… cultură. Nu doar în căutarea unui sens, ci și în căutarea unui mod de trai în care practicile culturale (în acest sens mai larg sugerat mai sus) vor deveni schimb de servicii: eu îți vând concerte, tu îmi vinzi design, el vinde mituri tuturor și cu toții cumpărăm produse de la ei, care cumpără cultură de la noi. Vă poate suna fantezist, dar uitați-văla bugetele și proiectele pe termen lung ale unor țări prevăzătoare și veți vedea că acestea se pregătesc deja intens și alocă bugete uriașe pentru această „inflație de oameni” care se întrevede la orizontul omenirii. Din necesar uman, imaginarul culturii este pe cale de a deveni și util social – și deci practic necesar, adică parte a „Praxisului”.
Suntem pregătiți pentru acest viitor? Răspunsul îl știm – și este unul dureros: categoric nu! Îl măsurăm însă din nou mai ales prin numărul de spectacole, de muzee sau de cărți vândute – și aici stăm prost de tot. Dar nici dacă ne raportăm la alte statistici nu stăm prea bine. Cu titlu strict ilustrativ, procentul tinerilor cu vârste între 25 și 39 de ani slab calificați, de pildă, a urcat de la 18% în 2005 la 25% în 2015, în timp ce ponderea tinerilor înalt calificați abia a ajuns la 25%, penultimul loc din UE. Îmi pare rău, dar nu toată „noua generație” este „singura soluție”… Complementar, dacă numărul cercetătorilor a crescut între 2005 și 2015 cu 35% în medie în UE (cu 41% în veșnica noastră concurentă, Bulgaria), România este singura țară din Europa în care numărul acestora a scăzut, și anume cu 24%! Da, dar cine mai are olimpici ca noi? – vor replica unii. Poate, dar hai să privim din nou realitatea și nu țâfna patriotică. Iar realitatea arată cam așa: în clasificarea mondială conformă testelor PISA, România are doar 4,3% „top performeri” (adică astfel de „olimpici”), față de media europeană de 15,3%, aflându-se pe ultimul loc din Europa la cunoștințele științifice. Și ca să închei această scurtă listă, să mai amintesc și următoarele date ale unui raport recent al Forumului Economic Mondial referitor la „a patra revoluție industrială” și la gradul de pregătire al țărilor lumii pentru a face față tranziției inevitabile spre această viitoare „ordine mondială”. Dintr-un total de 100 de state ale lumii, România se află pe locul 71 în ceea ce privește abilitatea de a cultiva competențele și talentele potrivite ale forței de muncă viitoare și pe locul 89 în ceea ce privește abilitatea de inovare. Slavă Domnului, ne aflăm pe primul loc la indicele de religiozitate!…
Ce rezultă din toate acestea, dincolo de constatarea depresivă și recurentă a unui faliment cultural? Un prim lucru l-am sugerat deja: este nevoie să regândim câmpul culturii, pentru a putea ști unde și cum să acționăm. De aici mai rezultă ceva: politicile culturale actuale, inclusiv cele „alternative”, sunt motivate de cele mai multe ori de un soi de dor intelectual al „adevăratei culturi”, eventual în forme aduse la zi. Vrem o cultură deschisă și autentică – spun unii, ca reacție la constatarea că avem tot mai mult o cultură captivă și sterilă. E foarte bine, dar astfel nu facem decât să ne întoarcem la Petru Rareș: „vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta”. Aceste „strategii” rămân astfel, în cele mai multe cazuri, recuperative, un soi de „restaurație culturală”: vor să repare ceea ce a stricat Statul, dar nimic mai mult. Or, în zilele noastre, politicile culturale nu-și mai pot permite doar recuperarea titlurilor de noblețe ale unui status quo trecut, nu mai au voie să fie doar recuperative, ci trebuie să devină tot mai mult proiective, prevăzătoare și pre-văzătoare. O politică culturală responsabilă nu poate avansa doar nostalgic, cu fața spre trecut (unde ne sunt poeții, unde ne sunt elitele, unde s-a dus interbelicul – inclusiv unde e sincronismul nostru cu ce se întâmplă „acolo”?), ci trebuie să facă față și viitorului. Iar pentru aceasta, ar trebui să realizeze măcar faptul că viitorul este ceea ce urmează să vină, nu ceea ce trebuie să revină…
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
