Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Rachete balistice sovietice în România (1961-1998)

de     Contributors.ro
Miercuri, 5 septembrie 2018, 14:48 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

În perioada 11-14 mai 1955 s-a desfăşurat la Varşovia o conferinţă iniţiată de autorităţile sovietice în scopul înfiinţării Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Ceremonia semnării „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Republica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” de către şefii delegaţiilor participante la conferinţă a avut loc în ziua de sâmbătă, 14 mai 1955, începând cu ora 10.00, la Palatul Consiliului de Stat al Republicii Populare Polone din Varşovia, în prezenţa tuturor membrilor delegaţiilor. Din partea României, documentul respectiv a fost semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cu acelaşi prilej a fost semnat şi un document adiţional la Tratat, strict secret, intitulat „Protocolul cu privire la crearea Comandamentului Unificat al Forţelor Armate ale statelor participante la Tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc”. În acesta s-au stabilit obligaţiile militare ale statelor din cadrul alianţei create în mod oficial la Varşovia, în scopul creării Forţelor Armate Unite – care urmau să fie alcătuite din cel puţin 78 de divizii din cadrul trupelor de uscat, 61 de divizii de aviaţie (42 de divizii de aviaţie de vânătoare, 8 divizii de aviaţie de vânătoare-bombardament, 11 divizii de aviaţie de bombardament), toate forţele maritime militare ale Poloniei, României şi Bulgariei, precum şi Flota a 4-a Maritimă (din Marea Baltică) şi Flota Mării Negre ale URSS.

Pentru autorităţile de la Bucureşti, prevederile protocolului secret impuneau includerea aproape totală a forţelor armatei române în structura militară a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, mai precis în Forţele Armate Unite. Era vorba despre 8 divizii ale trupelor de uscat, 3 divizii de aviaţie de vânătoare, 1 divizie de aviaţie de vânătoare-bombardament şi întreaga flotă maritimă militară.

Modificările survenite în anii următori la nivelul liderilor politici de la Kremlin şi succesele obţinute de sovietici în domeniul tehnicii de luptă (în special în dezvoltarea rachetelor) au determinat o reanalizare de către autorităţile politice şi militare de la Moscova a situaţiei strategice în care se afla URSS şi aliaţii săi ideologici din Europa de Est. Treptat, s-a ajuns la concluzia că sunt necesare o reducere a efectivelor militare în blocul comunist şi dezvoltarea accelerată a mijloacelor de luptă moderne (rachete, submarine, avioane, elicoptere ş.a.). În consecinţă, la nivelul Marelui Stat Major al armatei sovietice a fost elaborată o nouă doctrină militară a URSS, s-a reanalizat protocolul secret semnat la Varşovia în anul 1955 şi s-au făcut propuneri de modificare a sa – în concordanţă cu noua doctrină militară a URSS.

Autorităţile sovietice au discutat cu conducerile militare ale tuturor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi, apoi, cu liderii politici din aceleaşi state pentru a fi acceptate propunerile făcute de Marele Stat Major al armatei sovietice.

A urmat semnarea la 31 martie 1961, la Moscova, a unui nou protocol secret al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Potrivit acestuia, autorităţile române au acceptat ca 12 divizii mecanizate (la pace, numai Diviziile 1, 9 şi 11 Mecanizate şi Diviziile 2, 10 şi 18 Infanterie), două divizii de tancuri (la pace, numai Divizia 6 Tancuri), patru regimente de rachete antiaeriene, un regiment de desant-paraşutare, precum şi patru regimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană să fie puse la dispoziţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite, pentru cazul declanşării unui război. În acelaşi timp, în compunerea Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (în caz de război) se aflau patru regimente româneşti de aviaţie de vânătoare (înzestrate în mod treptat cu MiG-uri 19 şi 21), două regimente de aviaţie de vânătoare-bombardament (echipate cu MiG-15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17), trei regimente şi două batalioane radiotehnice, un regiment de transmisiuni, precum şi toată flotă maritimă şi fluvială militară românească.

În raportul întocmit la 22 martie 1961, înainte de reuniunea care urma să aibă loc la Moscova, generalul Leontin Sălăjan a prezentat modul în care armata română trebuia să fie reorganizată, astfel: „În cadrul de mobilizare nu vor mai fi divizii de infanterie moto, divizii de infanterie hipo, divizii de vânători de munte şi brigăzi de tancuri, ci 12 divizii mecanizate (6 divizii vor avea un efectiv de aproximativ 8600 oameni, iar 6 divizii vor fi mecanizate uşoare, cu aproximativ 7000 oameni) şi 2 divizii de tancuri, cu aproximativ 7000 oameni”[1].

Anterior, membrii unei delegaţii militare române au discutat la Moscova cu reprezentanţii Comandamentului Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (C.F.A.U.) despre necesarul de echipare a armatei române cu tehnică de luptă şi muniţii (iulie 1960). Atunci s-a recomandat înfiinţarea a patru regimente de rachete antiaeriene şi dotarea lor până în 1965 cu mijloace de luptă moderne. Totodată, s-a precizat faptul că era necesară înlocuirea MiG-urilor 15 din regimentele de vânătoare cu 104 MiG-uri 21, care urmau să se importe până în anul 1965 (din care 60 MiG-21 PF, de interceptare, cu livrarea în 1964-1965), iar „cu avioanele existente MiG-15 şi MiG-15 BIS să se înzestreze cele 2 regimente de aviaţie vânătoare-bombardament şi să se asigure nevoile de şcoală”[2].

În perioada 1961-1968, armata română a primit şi alte tipuri de tehnică: tancul T-55/100, transportorul amfibiu blindat BTR-50 PU[3], instalaţia 2 P-26 de lansare a rachetelor antitanc 3M6 „ŞMEL” (în anul 1962, ulterior fiind achiziţionată şi instalaţia 2 P-27), complexul sovietic de rachete operativ-tactice R-11 M (SCUD-A, în codul NATO), tractorul de tancuri, vedete tip „Proiect 205” (purtătoare de rachete P-15 „Termit”), vânătoare de submarine, remorchere maritime şi fluviale etc. În plus, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei lor de exploatare.[4]

În anul 1961 s-au cumpărat 12 complexe R-11 M (cu 26 rachete) pentru înzestrarea Brigăzilor 32 şi 37 Rachete Operativ-Tactice de la Tecuci (înfiinţată în 1961) şi Ineu (1962), iar un complex R-11 a fost achiziţionat pentru a fi folosit ca material didactic la Centrul de Instrucţie pentru Rachete de la Ploieşti. Acesta utiliza o rachetă de tipul 8 K11, care avea o bătaie maximă de 170 km şi un focos cu diferite tipuri de încărcătură: explozivă (950 kg), nucleară (echivalentă cu 50 de kilotone TNT) sau chimică (950 kg).[5]

În scopul învăţării modului de operare cu acest tip de armă de către militarii români, generalul Leontin Sălăjan a informat la 26 mai 1961 Comitetul Central al P.M.R. despre faptul că are nevoie de sprijinul a trei specialişti sovietici, astfel: „Potrivit planului de înzestrare al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, începând din anul 1961, acestea vor fi înzestrate cu rachete. Pentru însuşirea problemelor legate de întrebuinţarea tactic-operativă a acestora, pregătirea de luptă şi tragerile unităţilor de rachete, Ministerul Forţelor Armate consideră necesar a se interveni pe lângă Comandamentul Forţelor Armate Unite pentru trimiterea în Republica Populară Română a trei specialişti militari, pe timp de un an, care să ajute cadrele noastre în însuşirea tuturor problemelor rachetelor (subl.n.)”[6]. Autorităţile române şi sovietice au aprobat cererea respectivă.

De la înfiinţarea lor, cele două brigăzi de rachete operativ-tactice de la Ineu şi Tecuci au făcut parte din forţele militare româneşti prevăzute în compunerea Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (în caz de război) şi sovieticii trebuiau înştiinţaţi imediat despre intenţiile de schimbare a tehnicii de luptă a celor două mari unităţi, pentru a nu genera probleme la nivelul conducerii militare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În paralel, conform planului de reorganizare expus la 22 martie 1961 de generalul Leontin Sălăjan, România trebuia să importe din URSS 62 de rachete pentru complexul tactic 2 K-6 „LUNA” („FROG”, în codul NATO) şi să creeze cinci divizioane de rachete până în anul 1965 – acele subunităţi fiind repartizate la cinci divizii mecanizate. Autorităţile de la Bucureşti au înfiinţat în anul 1962, în acel sens, Divizioanele 113, 115 şi 180 Rachete Tactice (primele având sediul la Ploieşti, iar al treilea, la Craiova) şi au cumpărat şase instalaţii de lansare 2 P-16 şi două tipuri de rachete pentru acestea: 3R9 „LUNA 1” şi 3R9 „LUNA 2” („FROG-3”).

Fabricate în URSS cu ajutorul unor ingineri germani capturaţi de sovietici la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ambele modele de rachete primite de armata română aveau o rază maximă de acţiune de 44 km, o eroare calculată de lovire a ţintei de 450-620 m şi puteau fi echipate cu focoase pentru două tipuri de încărcătură: explozivă (450 kg) sau de instrucţie. În cazul montării unor focoase nucleare sau chimice (pe care România nu le-a avut niciodată pe teritoriul său), specialiştii militari sovietici considerau că eroarea calculată a rachetei 3R9 nu avea o influenţă majoră asupra obiectivelor pe care urma să le distrugă.

În anul 1967 s-au mai înfiinţat trei divizioane de rachete tactice – la Lugoj, Oradea şi Corbu (judeţul Constanţa) – şi au fost cumpărate pentru acestea şase complexe 2 K-6, dotate cu rachete 3R10 „LUNA” („FROG-5”) – care aveau o bătaie maximă de 30 km.

Principalele caracteristici tehnico-tactice ale complexului 2 K-6 „LUNA” au fost menţionate într-un raport militar sovietic din 3 aprilie 1961, clasificat „Strict secret de importanţă deosebită”, astfel: „[3R9] Este o rachetă nedirijată. În compunerea divizionului intră 2 instalaţii de lansare [2 P-16] montate pe un şasiu de tanc PT-76 amfibiu. Greutatea instalaţiei este de 16,9 tone, iar fără rachetă – 14,6 tone. Greutatea rachetei este de 2250 kg. Greutatea componentei de luptă a rachetei este de 380 kg, din care 150 kg de explozibil VV. Raza de acţiune este de până la 40 km. Pentru transportul a încă două rachete pe distanţe mari se utilizează un autocamion ZIL-157 dotat cu o remorcă specială, care are o lungime de 15 metri”.

Într-un alt raport sovietic din 3 aprilie 1961 s-a menţionat despre faptul că o rachetă 3R9 se vindea cu 18.000 de ruble (la export), iar un divizion alcătuit din două complexe 2 K-6, însoţite un radar meteorologic şi de două autocamioane ZIL-157 V (pentru transportul celor două rachete de rezervă ale divizionului) avea preţul de 190.000 de ruble.

Şase ani mai târziu, generalul-colonel Ion Ioniţă a trimis prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer un raport privind discuţiile care au avut loc la o sesiune a Uniunii Europei Occidentale (Paris, 12-15 decembrie 1966). Ministrul Forţelor Armate a precizat la 29 martie 1967 faptul că liderii din U.E.O. au aflat mai multe date despre compunerea forţelor militare ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, astfel:

- URSS: 140 divizii (din care 20 divizii staţionau în R.D.G., patru divizii se aflau în Ungaria şi două divizii erau în Polonia), 10.800 avioane, 300 rachete balistice nucleare intercontinentale şi 750 rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune; trupe de uscat – 2.000.000 persoane; trupe de rachete – 200.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 510.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 465.000 persoane; total – 3.175.000 persoane;

- România: 11 divizii; 300 avioane; trupe de uscat – 175.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 18.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 8000 persoane; total – 201.000 persoane;

Bulgaria: 11 divizii; 400 avioane; trupe de uscat – 125.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 24.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 2000 persoane; total – 156.000 persoane;

- Albania: şase brigăzi; 100 avioane; trupe de uscat – 30.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 6000 persoane; Forţele Maritime Militare – 3000 persoane; total – 39.000 persoane;

- Ungaria: şase divizii (plus patru divizii sovietice care staţionau pe teritoriul ungar); 100 avioane; trupe de uscat – 100.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 9000 persoane; total – 109.000 persoane;

- Cehoslovacia: 14 divizii; 750 avioane; trupe de uscat – 175.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 45.000 persoane; total – 220.000 persoane;

- Polonia: 15 divizii (plus două divizii sovietice care staţionau pe teritoriul polonez); 950 avioane; trupe de uscat – 185.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 60.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 15.000 persoane; total – 260.000 persoane;

- R.D.G.: şase divizii (plus 20 de divizii sovietice care staţionau pe teritoriul est-german); 400 avioane; trupe de uscat – 80.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 20.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 17.000 persoane; total – 117.000 persoane.

Ministrul român al Forţelor Armate a declarat că datele liderilor din U.E.O. despre potenţialul militar al O.T.V. nu erau adevărate, fiind supraevaluate de analiştii occidentali cu scopul „de a susţine necesitatea menţinerii şi întăririi alianţei nord-atlantice şi a determina ţările membre NATO să sporească cheltuielile militare (subl.n.)”. Opinia exprimată de Ion Ioniţă trebuie înţeleasă într-un context ideologic deoarece generalul respectiv era un produs tipic al aparatului de partid impus de sovietici în armata română (el a condus Consiliul Politic Superior al Armatei din iunie 1965 până la numirea sa în funcţia de ministru al Forţelor Armate, în august 1966).

Începând din luna septembrie 1968, armata română – cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie, ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii – a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite (C.F.A.U.) desfăşurate pe teritoriul altor state. De regulă, România era reprezentată la aceste manevre militare de către generali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional, iar situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor erau rezolvate de participanţii români numai pe hărţi.

Conform programului C.F.A.U., unităţile de aviaţie şi marină, trupele de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice româneşti şi-au desfăşurat pregătirea tactică atât în România, cât şi în poligoane de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. La rândul lor, subunităţi româneşti de cercetare chimică şi de radiaţie au participat la antrenamente comune ale staţiilor de calcul analitic şi la diferite exerciţii comune ale O.T.V., desfăşurate în România, U.R.S.S., Bulgaria şi Polonia după anul 1970.

Deoarece tehnica de rachete era extrem de scumpă, preşedintele României a hotărât la mijlocul anilor ’70 fabricarea acesteia în România. De exemplu, în cursul unei vizite pe care a efectuat-o la o expoziţie de tehnică militară (15 octombrie 1976), Nicolae Ceauşescu a ordonat astfel:

„1. Ministerul Industriei Metalurgice va lua măsuri pentru asimilarea în fabricaţia internă începând cu anul 1977 a sortimentelor de tablă şi profile din duraluminiu necesare producţiei de rachete. Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, împreună cu Ministerul Apărării Naţionale vor lua măsuri pentru cercetarea-proiectarea şi asimilarea, în paralel, a rachetelor aer-aer şi sol-aer, dirijate în infraroşu.

2. Se va elabora un program pentru însuşirea în fabricaţie, în paralel cu rachetele tactice, şi a rachetelor cu bătaie de până la 500 km; pentru asigurarea încercărilor prin trageri a rachetelor tactice se va propune un poligon cu folosinţă periodică care să permită atât utilizarea normală a terenului, cât şi măsurile de securitate necesare în perioadele de utilizare”[7].

La sfârşitul lunii mai 1977, Nicolae Ceauşescu a vizitat o altă expoziţie de tehnică militară şi a ordonat ca „Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, împreună cu Ministerul Apărării Naţionale, să ia măsuri pentru scurtarea ciclurilor de cercetare, proiectare şi asimilare a tipurilor de rachete prevăzute în programul unitar şi a celor indicate de conducere cu ocazia vizionării expoziţiei din octombrie 1976”[8].

În conformitate cu planul aprobat de Nicolae Ceauşescu, uzinele româneşti de armament, muniţii şi tehnică de luptă trebuiau să exporte produse în valoare de 428 milioane de lei valută până la sfârşitul anului 1979, din care 200 milioane de lei valută în devize liber convertibile.[9]


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























1622 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version