Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Mai ’68? Răspunsul e iubirea!

de Mihai Maci     Contributors.ro
Miercuri, 8 august 2018, 11:21 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

“Mai ‘68”-ul – cu tot ceea ce înseamnă el, are, în România, o ciudată posteritate.

Mai întâi că nu l-am cunoscut: libertatea (cu voie de la Partid) care are – la noi – ca etalon acest an a fost departe de-a putea fi asimilată agitaţiei din campusurile universitare franceze sau americane. Noi celebram – ca supremă deschidere – vizita Generalului de Gaulle, chiar în zilele când acesta era contestat mai vehement la el acasă. Pentru noi, Generalul era Occidentul; acel Occident eroic şi plin de prestanţă la care visasem în cele două decenii precedente. Cum să-l conteşti pe cel care întruchipa istoria şi cultura Franţei eterne?! Nici “tovarăşii” noştri nu priveau cu ochi buni evenimentele de la Paris: în ciuda faptului că (unii din) acei tineri îşi spuneau marxişti sau maoişti – troţkişti nu ştiam ce înseamnă – Partidul avea o altă viziune, mai sobră, cu privire la “lupta de clasă”. Aceasta trebuia să fie “a întregului popor”, condusă, în mod necesar, de “avangarda clasei muncitoare” – adică de casta superioară a Partidului – şi urma să se manifeste “revoluţionar”, nu carnavalesc. Dar, în primul rând, lumea nu înţelegea acest gen de revoltă. În definitiv, societatea noastră se modernizase în cei douăzeci de ani trecuţi de la instaurarea comunismului cu preţul unui enorm traumatism social care, între altele, disciplinase populaţia. Aceasta percepea relativa abundenţă şi “liberalizarea” ca pe o deschidere, tocmai pentru că avea în memorie rigoarea şi violenţa anilor care au precedat-o. Lumea era mulţumită cu ceea ce “se dădea” şi se gândea că – profitând de tot ce (în sfârşit) “se găsea” – putea să-şi amenajeze o viaţă mai bună în “minunată lume nouă”. În aceste condiţii revoltele estudiantine ale Apusului, într-o societate mult mai prosperă decât a noastră (şi a cărei prosperitate era cunoscută din filme şi, parţial, din presă), păreau a se asocia valului de nebunie care bântuia pe alte meleaguri. Să nu uităm că acel ’68 e marcat şi de două asasinate răsunătoare: cel al lui Martin Luther King şi cel al lui Robert Kennedy, precum şi de diverse acţiuni ale unor grupuscule prezentate ca fiind teroriste: The Black Panthers, Die Rote Arme Fraktion, isprăvile lui Carlos Şacalul şi caruselul loviturilor de stat din ţările proaspăt decolonizate. Mai înainte de orice, protestele studenţilor francezi au fost văzute ca o rebeliune; apoi – lipsite fiind de o represiune pe măsură – ca o rebeliune teribilistă şi carnavalescă. Puţin cunoscute, au intrat în memoria colectivă ca un mic episod pitoresc al unor ani foarte dinamici.

De aceea, e cu desăvârşire stranie hipostazierea lor în ziua de azi. Acum a ajuns un fel de loc comun al multor autohtoni faptul de-a vedea în acel Mai ’68 quintesenţa tuturor relelor care ne bântuie. Totuşi, în mod ciudat, cartea care pune în evidenţă cel mai bine aspectele negative ale evenimentului, La pensée ’68 a lui Luc Ferry şi Alain Renaut nu s-a tradus încă în română. Cei doi autori afirmă în primul rând faptul că gândirea franceză a perioadei şi corifeii ei – Foucault, Derrida, Lacan – nu sunt decât epigoni ai maeştrilor germani (Marx, Nietzsche, Freud şi Heidegger). Apoi că ceea ce poate fi pus în comun din opera acestor autori (atât de deosebiţi) sunt câteva idei simple: sfârşitul filosofiei, disoluţia adevărului (şi a autorităţii care se revendică de la acesta) şi întemeierea cunoaşterii pe subversiunea suspiciunii, istoricizarea absolută (şi renunţarea criteriile universale), dispariţia autorului (în profitul scriiturii), dezagregarea Eu-lui şi, finalmente, ceea ce Foucault numeşte “moartea omului”, în care cei doi autori văd expresia anti-umanismului gândirii unei întregi generaţii. În urma ei rămâne un individualism fără limite, care nu se mai adună – în numele dreptului şi sub semnul responsabilităţii – în activitatea civică sau în travaliul spiritual, ci se dispersează, dezinvolt, în frenezia consumerismului şi a distracţiei (ce caracterizează generaţia următoare, a anilor ’80). Că această analiză spune mai mult sau mai puţin despre figurile tutelare ale epocii e o altă problemă; la noi locul ei a fost luat de datul mânios cu bâta în “capiştea păcatului”. Revolta carnavalescă a tinerilor din campusurile universitare ne apare ca fiind – pur şi simplu – surparea temeliilor lumii. Contestarea – ca o rebeliune împotriva tradiţiei. Revendicările vremii – ca pură propagandă sovietică, dublată de cel mai licenţios libertinaj. Iar revoltaţii – “tefelişti” avant la lettre şi “burghezi boemi” preocupaţi doar de sex. Pe scurt: “sexo-marxism”

Ce spun toate acestea? Mai înainte de toate, un lucru simplu: că noi nu avem cultura contestaţiei. Nouă ni se pare mult mai normală obedienţa, ascultarea (de şef), sobrietatea (chiar dacă doar mimată), formalismul (imitat de toţi), într-un cuvânt, seriozitatea milităroasă a încolonării în “ordine şi disciplină”. Ordinea – pe care cei puternici o instaurează atât de uşor – nu se discută, pentru că ea, la fel ca şi stăpânirea, “vine de la Domnul” (se argumentează cu citate pauline). Dacă e bună, înseamnă că “avem noroc”, dacă e amarnică, înseamnă că Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre (sau ale antecesorilor), ori ne încearcă credinţa. Oricum ar fi, trebuie s-o îndurăm şi să ne uităm la şef – oricât de mărunt ar fi el – ca la un trimis al Domnului, ale cărui ordine “se execută, nu se dicută”. Şeful dispune şi subordonaţii “duc la îndeplinire”; cu cât o fac cu mai multă supunere, cu atât au mai mult şansa de a fi remarcaţi. Sigur, poţi să încalci “protocolul”, însă doar atunci când nu te vede (şi nu te aude) nimeni; te poţi preface, poţi trage foloase de pe urma slugărniciei, poţi şi fura, dar nu la vedere. În public eşti un “soldat disciplinat” al cauzei, al Partidului, al credinţei, al şefului. Eliberarea de supunere e una singură: faptul ca executantul să ajungă el însuşi şef. Atunci se poate defula supra tuturor; atunci poate vărsa peste toţi enorma frustrare pe care-a strâns-o în el în vremea când era obligat să execute ordinele altuia. De unde şi caracterul duplicitar al oamenilor: una spun şi fac “şi alta au ei în suflet”. Duplicitatea aceasta închide în ea un blocaj: fiind deopotrivă şi într-un fel, şi în celălalt (adică nici într-un fel, nici în celălalat), omul nu e niciodată el însuşi şi – prin urmare – nu-i e dat a se formula. În fapt, el nu ştie niciodată cum să se raporteze nici la stăpânire, nici la neajunsurile lumii în care trăieşte, nici măcar la sine însuşi. Toate problemele lui ţin de strategii contextuale pentru a ajunge (sau a se menţine) la putere, ori pentru a “se descurca” într-o existenţă decisă de alţii. Întreaga lui viaţă e un chin al supravieţuirii de care nu-l izbăveşte decât plecarea din această “vale a plângerii”. Fiecare are acest sentiment de victimă a contextului şi a tuturor celorlalţi şi tot ceea ce face reprobabil (faptul de a minţi, a înşela, a fura) îi apare drept o măruntă compensaţie a unei existenţe chinuite. “Trebuie să te descurci cum poţi”, cel mult să cârteşti, dar niciodată să ai o atitudine clară. Domnitorii, ţarii şi sultanii se schimbă prea repede pentru ca ceea ce spui azi să mai fie valabil şi mâine. Şi apoi, de unde şti tu – şi cei de-o seamă cu tine – că gândeşti bine şi spui lucruri adevărate? Biserica ne învaţă că adevărata înţelepciune e smerenia, adică supunerea faţă de cârmuitorii pe care ni i-a dat Domnul şi îndoiala faţă de cutezanţa gândului ce pune totul la îndoială. Supunerea e aici o virtute, chiar dacă nu e dublată de respect, ci de pândă. În definitiv, dacă îl “faultez” pe cel puternic şi-i iau locul, nu tot cu voia Domnului o fac? Nu înseamnă asta că Domnul mă priveşte cu bunăvoinţă? Poate că Domnul a lăsat înşelăciunea pe pământ pentru a le da şi celor slabi un mijloc de a-şi echilibra relaţia cu cei trufaşi. Însă până voi ajunge eu tare – dacă voi ajunge – se cuvine să îndur, cu credinţă, ceea ce Dumnezeu (sau soarta) mi-a hărăzit. Inclusiv – sau poate mai ales – stăpânirea injustă şi arbitrară.


citeswte intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





















971 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version