Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

O lectură a d. Iaru. Pe marginea unei lichidări hermeneutice

de Florin Oprescu     Contributors.ro
Miercuri, 30 mai 2018, 8:56 Actualitate | Opinii


Florin Oprescu
Foto: Arhiva personala

Citesc în „Dilema veche” (nr. 743, 17-23 mai 2018) un articol cu potențial incitant al lui Florin Iaru, intitulat „Caragiale n-a vrut să răspunză – dezvăluirea secretului lui nenea Anghelache” și mă gândesc la o nouă argumentare a „misterului” din covor, care a incitat atâtea generații de cititori ai lui Caragiale. E vorba desigur de o nouă interpretare a textului de la 1900, intitulat Inspecțiune, a lui I. L. Caragiale. Numele dramaturgului în titlu, mă face să ignor că cuvintele secundare, „dezvăluirea misterului”, care au potențial senzaționalist, specific presei tabloide, ce vrea să adune clicuri pornind de la „șoc” și „groază”, deci fiind un captatio mai puternic azi decât numele povestitorului nostru. Mă liniștesc rapid, convingându-mă că d. Iaru n-a găsit vreun manuscris pierdut al lui Caragiale sau n-a lucrat vreo lună pe o variantă a textului unde indiciile ascunse sub refaceri, ștersături, corecturi i-ar oferi istoricului și editorului literar vreun sens ascuns în covorul balcanic al Inspecțiunii. Nici gând! Nu e timp de arhive, praf, variante comparate sau privite contrastiv, de instrumente istoriografice sau măcar biografice, nici de metode sofisticate de hermeneutică sau de analize semiologice. Domnul Iaru face însă deducție tabloidizantă. De-aici și până la „a intui” iubirile autorului ascunse în pliurile textului, eventual chiar orientarea sexuală a acestuia nu-i decât un pas. Iată însă concluzia d. Iaru: „Anghelache e înșelat în dragoste, doar că dragostea lui e una homosexuală. Celălalt, dublul lui, nu a fost controlat de inspectori (îngerii salvatori ai onorabilității), astfel încît să rămînă amîndoi împreună, pentru totdeauna.” Poetul nostru face din fraza fetiș a interpretării sale: „Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute”, un fel de falsă „Lampă a lui Diogene”, adică e convins că adevărul e simplu și poate fi găsit în bordelurile epocii. Căutarea d. Anghelache în locurile tabu îi apare domnului Iaru drept cheia orientării de gen a personajului, iar drama ce duce la sinucidere ar fi justificată de ratarea iubirii lor masacrată de o administrație absurdă. Însă lampa diurnă a vestitului filosof grec e în altă parte, ea are sensul căutării adevărurilor simple în valorile umane veritabile, camuflate în mașinăria „urbanității” lui Anghelache, precum „cinstea” și „corectitudinea” ce îl legitimează pe acesta să fie un „nene” adevărat. Orice altă condiție a lui Anghelache e echivalentă cu moartea sa. Domnul Iaru îl lichidează a doua oară pe nenea Anghelache, care „cuminte”, n-o să-i răspundă nici de această dată.

Cam prin aceeași perioadă cu Caragiale, mai precis pe la 1896, Henry James polemiza iscusit cu receptarea naivă, imaginând în binecunoscuta povestire Desenul din covor o falsă parabolă ascunsă în țesătura complexă a poveștilor, accesibilă doar inițiaților. Este vorba despre istoria malefică a bătrânului prozator conjugată cu naivitatea tânărului critic care își va pierde viața căutând „desenul”, sensul ascuns „ca o figură complexă într-un covor persan.” În cazul d. Iaru, desenul reprezintă o iubire interzisă de societate între doi „impiegați”, ascunsă adânc (prea adânc!) în textura Inspecțiunii, o iubire ratată din cauza ineficienției instituțiilor de control care permit destrămarea cuplului. Autocenzura l-ar fi determinat pe „vechiul” Caragiale să țeasă o poveste extrem de complexă, care să mascheze oblic, ceea ce nu putea fi spus direct, fără ocolișurile necesare în lumea românească de la 1900. Deci motivația povestirii e una extrem de simplă în ochii exegetului nostru „dilematic”, de natură pur biografică și determinată de un tabu social și de o ineficiență sistemică. Gestul lui Anghelache ar fi banal ca o zi cu soare, iar zeci de exersați cititori, precum Călinescu, Cioculescu, Iosifescu, Tomuș, Florin Manolescu, Vartic, Negrea, Ciotloș etc. n-au putut să vadă imaginea din covorul balcanic, netrecând povestea prin bibiografia obligatorie a ideologiei de gen sau a oricărei alte ideologii. S-o spunem însă din capul locului: argumentele exegetice ale d. Iaru trasează ele un desen, doar că desenul său este victima capcanelor textuale în care el cade cu gravitatea unui „mare” interpret, transformând lectura într-un caz clasic de suprainterpretare. E un caz de studiat la școală.

La 1900, lecția narativă a lui Caragiale, căci în primul rând despre asta este vorba, nu era ușor de înțeles și de acceptat. A imagina un artizat de lumi narative suprapuse, care conduc treptat, cu răbdare, la înțelegerea textelor sale ca dioramă complexă și complicată a lumii românești în luptă permanent eșuată cu modernizarea, putea părea în epoca conservatorismelor paseiste, a pășunismelor poporaniste și sămănătoriste un fapt improbabil, inacceptabil și impardonabil, ceea ce s-a și întâmplat, din păcate, în cazul lui Caragiale. Capcanele sale maschează mai degrabă tabuuri literare decât sociale, referitoare la tipologizarea personajelor, tematizarea strictă și moralizatoare, descriptivismul liricoid sau rezistențele identitare. În fond, Caragiale deconstruiește simptomatic o lume și construiește o alta, conformă cu „o” realitate, mascând tabuuri literare, iar textul său este presărat cu capcane similare cu ale lui H. James, cu false cărări în pădurea narativă, vorba lui Eco.

Falsa „mărturisire” a lui Caragiale despre motivul sinuciderii lui Anghelache, făcută lui Zarifopol („De ce s-o fi omorît Anghelache? Nici eu nu știu.”), nu este decât una dintre cursele hâtrului povestitor și nu o autocenzură impusă de morala tare a vremii, așa cum crede d. Iaru, care l-ar fi împiedicat să admită iubirea imposibilă a lui Anghelache. Autocenzura, dacă vreți, ține de strategica ascundere a scriitorului în spatele lumii sale, ca formă de întreținere a unui secret epic, a unei delectatio morosa, ca artă a amânării plăcerii, tot în sensul lui Eco, nicidecum a plăcerii păcătoase din spatele unei imagini compromițătoare. De la început, Anghelache este un personaj fără biografie, adică fără trecut, ci doar cu prezent și cu angoasa nespusă asupra viitorului, asupra convingerii că orice om „corect” și „cinstit” poate să devină o victimă „a neglijenții altora!”, fapt insuportabil pentru un „martir” precum Anghelache. Comportamentul său din berărie devine cel al unui nevrotic isteric, făcându-i „idioți”, „proști”, „neghiobi”, „boi” pe amicii „impiegați în diferite administrații publice” și e gata să spargă halba, într-un „exces de violență”, convins că mărunții funcționari trăiesc cu amenințarea unei „nenorociri” generate de o lume stricată. Deci nenea Anghelache e furios până la isterie că nu este controlat, că este lăsat de izbeliște, că poate să își piardă controlul și să comită, nu furtul intenționat, ci greșeala contabilă care l-ar pune într-o situație imposibilă.

Gestul „dublului” său este faptul declanșator a nebuniei lui Anghelache. Dublul nu a delapidat, ci a comis o greșeală contabilă sau greșeli contabile necorectate, necontrolate, neverificate. El fuge din țară, dar nenea Anghelache, „corect” şi „cinstit”, nu va putea face nicicând acest gest care i-ar anula natura, iar acest fapt îl înnebunește la propriu. El nu este victima trecutului dar nici a viitorului, ci a unei blocări în prezent, a unei incompatibilități ireconciliabile între el și lumea „idioților”, „proștilor”, „neghiobilor”, „boilor”, „măgarilor”. Altfel, de ce s-ar înfuria atunci când este considerat „cinstit”? Pentru că nu admite altă soluție, iar supra-controlul îi permite să greșească și să fie contrazis, să își piardă valorile: „Cinstit!… Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus, şi, în culmea furiei: – Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, măgarilor!, că vă sparg capul!”

Pentru povestitor el este „d. Anghelache”, deci este privit cu o vagă și aparentă detașare, de la distanța imunității narative, fără a și-l asuma afectiv. Aceasta este însă o altă cursă a textului. Este o formă de respect, dar parcă nu aceeași ca cea a „camarazilor” săi, care i se adresează cu „nene”. Nu, „nene” nu e „un soi de indulgență tacită”, ci un respect necondiționat dat de autoritate, vârstă, „urbanitate”, adică maturitate și înțelegere a lumii financiare, a efectelor modernizării la 1900, deci AUTORITATE legitimată fără a fi fost niciodată probată de vreun inspector din Minister. Este vorba de o aparență insuportabilă. Aici începe presiunea pe umerii lui Anghelache, aici se declanșează imposibilitatea trăirii lui. Nu este nici măcar frică, ci o imposibilitate morală, un supliciu etic al potențialității, o neasumare a riscului greșelii într-o lume care judecă totul superficial, chiar și milioanele ce trec prin mâna lui Anghelache. El nu poate trăi cu suspiciunea corectitudinii absolute care plutește deasupra lui, cu neacceptarea potențialității delapidării fără voie, din ignoranță contabilă și din lipsa controlului: „De câtă vreme nu a fost controlat? De câți ani nu a venit vreun inspector să-i verifice casa?… Mizerabilii!” Dacă ar fi venit și l-ar fi avertizat „la cea dintâi ciupeală”, deci dacă inspectorii ar fi îndeplinit un lucru „corect” și „cinstit”, „Așa e că nu se nenorocea omul?”, se întreabă retoric d. Anghelache, iar „camarazii” săi nu-l mai înțeleg, devin confuzi. Mi se pare că tensiunea lui Anghelache reiese din această dramatică incompatibilitate pe care Caragiale o întreține permanent pe parcursul povestirii. Dacă prin fugă dublul său apelează la o soluție imorală, personajul nostru este „scos din țâțâni”, deci din „urbanitatea” sa, tocmai de o nepotrivire, de o blocare în prezent. El nu cunoaște trecutul și nu acceptă „suspiciunea” și supliciul viitorului. Dilema întreținută de povestitor cu măiestrie de aurar, ca și cum el i-ar fi făcut moneda de aur din 70 găsită în plus în gestiunea d. Anghelache, este legată de motivul scoaterii sale din țâțâni: „Apoi dacă e așa, strigă d. Anghelache foarte tare, trântind cu paharul în masă, dacă e așa, de ce vă faceți că nu-nțelegeți? Ori sunteți idioți? Idioți! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înțeleagă nimica. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din țâțâni. Însă ce?… Ce l-a putut scoate astfel din țâțâni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înțelege camarazii.” Strategic, Caragiale simulează și el ignoranța, susținând neînțelegerea motivului sinuciderii d. Anghelache, dar îl înțelege prea bine, din moment ce patru ani mai târziu, ajutat de moștenirea Mumuloaiei, autorul concret se va autoexila la Berlin, dezgustat de eternitatea mahalalei românești, plină de funcționari mărunți care trăiesc doar pentru ziua de mâine și cu teama greșelii fatale.

„Urbanul” nene Anghelache, într-o lume și ea în proces etern de urbanizare, reperul moral, autoritatea legitimată ani de-a rândul, comite din paroxismul furiei anti-sistem, a absurdului pact tacit care plutește asupra sa ca umbra unei morți inevitabile, o imprudență care este mai sugestivă decât locurile în care este căutat, se desconspiră isteric, îi face „idioți”, fapt ce îi contrazice natura, ce îi nelămurește și mai mult pe falșii „amici” de pahar. Idioțenia lui Caragiale nu e idioțenia rece a moralistului, nici causticitatea „domnului” din „Căldură mare”, nici imprecația afectivă a lui Mitică și nici măcar pseudo-argumentul dostoievskian. E aici apogeul isteriei lui Anghelache față de „idioțenia” funcționărească, ipostaziată clar în „prostia” tânărului din final, care nu înțelege de ce s-a sinucis „nenea”? E o idioțenie a limitei, a marginii, a neînțelegerii umanului care nu funcționează mecanic, care trebuie controlat sau măcar avertizat, ca să nu „SE nenorocească”. E aceeași idioțenie ca a lui Prichindel, din „Calul dracului” (1909), o altă deconstrucție tipică a lui Caragiale, a superstițiilor nocive de această dată. Acolo, la fel ca funcționarii din berărie, Prichindel e păcălit de „talpa iadului”, cum ar spune Creangă, adică de baba cerșetoare, care „știe multe și el mai nimic. Prostul de Prichindel – drac-drac, da n-a-nțeles.” Ce poate înțelege? Dracii și funcționarii care n-au simț uman și nici hermeneutic „nenorocesc” oameni cinstiți prin impersonalizare. Lecția babei, transformată într-o magică libelulă (Calul Dracului), care îi blochează puterea puișorului încornorat, face ca la revenirea „cu picioarele pe Pământ”, Prichindel să amâne o altă întâlnire, să se ferească de „Calul dracului”, adică de năstrușnica libelulă fabuloasă, imaginea feminină a lui „nenea Anghelache”. Invitat la un nou periplu cosmic, la o altă lecție despre lume și înțelegerea ei, el îi răspunde ca „prostul tânăr” din finalul „Inspecțiunii”: „– Altădată… Cine știe când?”, adică vag, nedeterminat, neînțeles, în culmea idioțeniei la care fusese redus.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















559 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version