Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Dacă vă place Eminescu, respectați-l…

de Ionel Funeriu     Contributors.ro
Duminică, 20 mai 2018, 12:34 Actualitate | Opinii


Ionel Funeriu
Foto: Arhiva personala

În urmă cu vreo 25 de ani, revista „Dilema” a publicat câteva articole care au șocat opinia publică din România, întrucât conțineau accente critice nu atât la adresa poeziilor eminesciene, cât mai mult reacții la sanctificarea propagandistică a lui Eminescu. E adevărat, găsim în articolele de acolo destule insolențe cu care nu sunt de acord, dar sunt formulate și opinii pe care istoria literară n-ar trebui să le ocolească. Agreez, în orice împrejurări, atitudinea critică, mai puțin însă fronda gratuită și tonul irespectuos. Tocmai de aceea, n-aș vrea să se interpreteze greșit semantica titlului meu. Nu urmăresc deloc să-l sacralizez pe poet, ba mai mult chiar cred că o lectură în acest spirit e o formă de respect, iar nu invitație de a-l adula necondiționat.

Respectul față de poet trebuie să pornească întâi și-ntâi de la acuratețea redării textului său, fie că e vorba de editarea, de citarea sau de recitarea poeziilor. Literatura de specialitate a consemnat multe erori săvârșite din neștiință sau din neatenție de-a lungul timpului. Nu cunosc însă niciun comentariu despre textele eminesciene puse pe note de compozitori. Critic muzical nu sunt, așa că n-am pretenția să dau verdicte în domeniu; nu-mi permit, așadar, mai mult decât să spun că, după gustul meu, liedul Revedere (compozitor Aurel Eliade) este cel mai reușit dintre toate. Dialogul vocii umane cu sunetul pianului realizează o armonie perfectă. Nu mai vorbesc de faptul că un interpret de talia lui Nicolae Herlea pune în valoare cu vocea sa unică melodia. Aș vrea să pot adăuga că și textul e în aceeași măsură pus în valoare, dar din păcate nu pot s-o fac. Și veți vedea de ce. Dar, pentru început, reproduc, după ediția lui Perpessicius, fragmentul de text care se cântă (sau, mai bine zis, care ar trebui să se cânte):

– Codrule, codruțule,

Ce mai faci, drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Și de când m-am depărtat,

Multă lume am îmblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile

Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum ești

Tot mereu întinerești.

La acest text pe care lumea filologică îl consideră ne varietur, Perpessicius a ajuns în urma unui efort laborios pe care puțini și-l pot imagina. Impecabilul editor a colaționat mai multe surse, de la manuscrisele poetului, până la varianta din revista ”Convorbiri literare” (1 octombrie, 1879), unde Eminescu a publicat-o prima oară, de la ediția princeps a lui Maiorescu din 1884, până la edițiile succesive apărute înainte de a fi fost învestit de Fundația Regală pentru Literatură și Artă să realizeze el însuși o ediție demnă de numele lui Eminescu. Cine este curios să afle îndelungatul proces filologic, în urma căruia s-a obținut textul definitiv, găsește istoricul acestuia descris de-a lungul a patru pagini format mare (literă mică) în vol. II, p. 137–140 din Marea ediție Perpessicius. Din dragoste pentru Eminescu (pe care de atâtea ori ne place să o clamăm) și, din respect pentru marele său editor, o minimă cerință ar fi să urmăm cu fidelitate textul autentic ori de câte ori îl comentăm, îl cităm, îl declamăm ori îl cântăm. Nu se întâmplă așa și nu pot decât să regret.

Liedul Revedere poate fi ascultat pe youtube în mai multe interpretări: Nicolae Herlea, Daniel Pescariu, Marian Baboia, Bogdan Baciu, Andrei Yvan și poate mai sunt, dar eu pe acestea le-am ascultat. Am început cu Herlea (notorietatea baritonului a contat, desigur) și am înregistrat următoarele infidelități:

  • multă vreme a trecut în loc de: multă vreme au trecut;
  • multă lume am umblat în loc de: multă lume am îmblat;
  • – Iar, eu fac ce fac de mult în loc de: – Ia, eu fac ce fac de mult;
  • Umplându-și cofeile în loc de: Împlându-și cofeile;
  • Mi-or cânta femeile în loc de: Mi-o cântă femeile;
  • Vremea trece, vremea vine în loc de: Vreme trece, vreme vine.

Sunt 6, chiar 7 erori, dacă ținem socoteala exactă, în 22 de versuri! Nu e cam mult? „Informațiile dumitale sunt riguros exacte, dar merită, oare, să tragi cu proiectile de mare calibru în muște?” – îmi scria cu ani în urmă un confrate bucureștean căruia i-am vorbit despre toate astea. În lipsă de reacție academică, i-am răspuns cum m-am priceput: „așa e, maestre, dar musca-i în lapte și nu știu dacă mai ai poftă să-l bei”. Și, ca să se înțeleagă că de „musculițe” e vorba, dar ele, așa mici cum sunt, „îți taie pofta”, mă străduiesc să dovedesc mai jos. Dar pentru aceasta e nevoie de puțină răbdare.

„Dacă afinitatea lui Eminescu pentru poezia populară urcă la anii fragezi ai întâilor inspirații […] nicio poezie însă de inspirație populară nu fusese încredințată, până la această dată [oct. 1879], tiparului. Revedere e întâia, în ordine, și face parte din acea categorie de altoiuri în trunchi popular” scrie Perpessicius în ediția pomenită. Sorgintea populară se reflectă perfect în stilul poetic: oricât ne-am strădui, nu vom găsi nici în textul definitiv, nici în variantele sale vreun neologism. Dimpotrivă, vom da la tot pasul peste cuvinte și expresii populare și vechi care, în absența unei pregătiri filologice, ne pot contraria. Eminescu nu încalcă gramatica atunci când scrie multă vreme AU trecut, ci „șterge colbul de pe cronice bătrâne” reînviind un perfect compus din vremea cronicarilor. Nu zice, oare, Grigore Ureche în Letopisețul său:

Fost-au acest Ştefan om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu”…

încât, astăzi, cu drepturile omului în față, ne îngheață sângele în vine citindu-l? Și atunci, dacă Eminescu a scris, asemeni cronicarului, au trecut, de ce să-l corectăm noi? Nu-l trădăm astfel?

Tot vechi și populare sunt verbele a îmbla și a împle. Ele ilustrează o etapă intermediară a cuvintelor latinești ambulare și implere într-un moment istoric al evoluției lor până s-a ajuns la formele românești a umbla și a umple de astăzi. Nu mă credeți? Iată mai jos două extrase de data aceasta din Letopisețul lui Miron Costin:

Și de atuncea îmbla și soliile, iară și sângele bieților oșteni mai multŭ să vărsa din îmbe părțile între dânșii, în toate dzile și în tot ceasul.

S-au împlut cazacii de boarfe, de săbii, de rafturi, de corturi, iară mai multe au tăiat și le-au răsturnat și cu mare dobândă s-au întorsŭ în tabăra sa.

Că poetul a ținut cu dinadinsul să folosească cuvinte populare și arhaisme fonetice în poezia Revedere nu sunt dubii, din moment ce, în aceeași perioadă, el folosește curent variantele literare în articolele sale politice și în proza literară:

a umbla, a umple:

…și toate erau cu spor, până și cărările, pentru că părintele când se-ntorcea de la vrun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.

(Icoane vechi și nouă, „Timpul”, 1877)

Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie.

(Influența austriacă asupra românilor din Principate, „Timpul”, 1877)

Vasăzică Eminescu, cunoscător ca puțini alții în epocă al „scripturelor române”, mizează pe „vechi și popular”, iar noi ținem neapărat să-l aducem la zi și să-l modernizăm? Cu ce scop, dar mai ales cu ce drept?

La școală se învață că poezia Revedere e construită pe baza unui dialog imaginar între eul poetic și codrul personificat. De altfel, dialogul e marcat și grafic prin linia specifică ce introduce și întrebarea poetului, și răspunsul codrului. Între propozițiile din prima strofă și cele din a doua nu se înfiripă niciun raport sintactic direct, prin urmare conjuncția adversativă iar este cu totul inoportună la începutul celei de-a doua strofe. Dimpotrivă, interjecția ia – tot de factură populară și aceasta – se află în perfect acord cu natura dialogală a textului; ea atrage atenția asupra unui fapt ce urmează să fie relatat și are sensul de: iată, iacă, uite, vezi

Uneori lecțiunea greșită poate duce la confuzii de natură semantică. Cu puțină imaginație „mi-or cânta femeile” te poate duce cu gândul mai degrabă la Răpirea din serai, decât la reveria codrului ascultând doina cântată de femeile ce se îndreaptă să-și „împle” cofeile pe cărarea ce duce spre izvor. Căci una e să-ți cânte (cine știe ce, Doamne ferește!) femeile într-un viitor incert (mi-or cânta), și cu totul alta să asculți doina intonată de acestea (mi-o cântă).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















806 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version