De ce mâncăm miel de Paște? De ce pasca este rotundă? Ce pățeau pe „lumea cealaltă” cei care trișau la concursul de spart ouă de Paște? Românii au vrut mereu să aibă o masă de Paște „cu de toate”, mai ales după postul cel lung. Cum s-au schimbat lucrurile și cât de mare era în comunism lupta pentru masa de Paște?

La masa de PasteFoto: Masezdromaderi, Dreamstime.com

Informația pe scurt:

• Unele alimente pe care le asociem cu Paștele s-au regăsit în vechime și în riturile de primăvară ale unor popoare ce nu aveau nicio legătură cu creștinismul. Și acum peste două milenii se țineau în aprilie sărbători cu mâncare și băutură, sărbători în cinstea primăverii.

• Acum 150 de ani de Paște se mânca miel, ouă roșii și încondeiate, plăcinte, cozonaci de casă, colaci, baclavale, cofeturi și acadele.

• În Bucovina, la masa de Paște, alături de ouă și pâine, nu lipseau mâncăruri precum cocoșul fript sau borșul de pește. În alte locuri se prepara - și se ducea la biserică spre sfințire - fasole sleită cu ceapă prăjită pe deasupra.

• În unele zone, mielul era stropit cu apă sfințită înainte de a fi sacrificat. Mielul era din vechime sacrificat la începutul sezonului pastoral și se frigea în întregime, „haiducește”, cu ajutorul unui proțap și se mânca pe pajiște, la stână, rupând bucățile de carne doar cu mâna, fără a folosi cuțitul.

• Pe vremuri, consumul de carne era scăzut și puțină lume și-o permitea în mod constant. În multe gospodării era important ca pe masa de Paște să ai și carne de pasăre, dar și pește proaspăt și era și o vorbă: „vei fi tot anul iute ca pasărea și vioi ca peștele”.

• Pasca are la bază un aluat obişnuit de cozonac şi umpluturi dulci diverse, pe bază de lactate. Se făcea mai ales sâmbăta, dintr-un motiv practic: având brânză și ou se strica destul de repede la căldură, mai ales că nu existau frigidere.

• Nu de puține ori, pasca era decorată cu o cruce și i se spunea „pasca Paștilor” și aceea era pasca ce era dusă la biserică, în timp ce acasă erau mâncate cele decorate cu mai puține elemente.

• Se țineau încă de acum mai bine de 100 de ani concursuri în familie pentru a vedea cine are oul câștigător care sparge toate ouăle de Paște ale adversarilor. Unii încercau să trișeze și despre ei se spunea că pe lumea cealaltă, ouăle dobândite necinstit ei le vor mânca stricate. Despre acești „trișori” se spunea că „se încarcă de păcate”.

Masa de Paște în Muntenia, pe la 1850

„Paştele românesc înseamnă drob, ciorbă, friptură la cuptor, stufat, totul de miel. E marele prânz de după post, este explozia primăverii, e o masă de sărbătoare, un amestec de veselie, abundenţă isterică şi solemnitate religioasă. Mielul Domnului redă tuturor speranţa”, scria cu încântare Radu Anton Roman, în cartea sa de bucate.

Unele alimente pe care le asociem cu Paștele s-au regăsit în vechime și în riturile de primăvară ale unor popoare ce nu aveau nicio legătură cu creștinismul. La aceste popoare oul însemna renaștere, șunca însemna noroc iar plăcintele și pâinile simbolizau fertilitatea. Mult mai recente sunt dulciurile de Paște, coșurile cu bunătăți sau băuturile fine.

Șunca simboliza norocul, fiindcă porcul era simbol al norocului în Europa precreștină.

Acum două - trei secole postul era ținut cu strictețe, iar anual erau peste 200 de zile de post care erau însă „îndulcite” de faptul că o serie de mâncăruri erau permise, mai ales în zilele cu „dezlegare” la pește.

Un ploieștean pe nume Leonida S Georgescu, născut pe la 1850, descria pe la 1920 cum se petrecea Paștele în Ploiești la jumătatea secolului XIX.

În prima săptămână din postul Paștelui, oamenii „nu mai mâncau decât fasole, varză acră, praz, cartofi fierți sau copți sau murături, toate fără untdelemn, untdenucă sau ulei, căci mâncarea unsă era socotită ca un păcat”.

Se ținea post și în săptămânile dinaintea Floriilor, dar se mai putea pune și ulei în unele mâncăruri. „Boierii se mai înfruptau cu raci, scoici sau mînătărci. Halvaua se aducea de-a dreptul din Constantinopol, iar untdelemnul, vândut pe atunci în burdușe de piele de bivol era foarte ieftin și bun, nelipsit de la mesele tuturor”.

„Îndată după ieșirea de la biserică, toată lumea se așeza la masa de praznic pe care se găsea și la cel mai sărac mielul pomenit din bătrâni, ieftin pe atunci. Pe toate mesele se vedeau ouă roșii și încondeiate, plăcinte, cozonaci de casă, colaci, baclavale, cofeturi și acadele”.

Informațiile despre „meniul” de acum 170 de ani sunt din volumul. Viața la Ploiești - Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, volum editat de istoricul Lucian Vasile.

Mai întâi la sfințit și apoi la înfulecat

Românii nu se așezau pur și simplu la masa de Paște și înfulecau, ci înainte duceau la biserică o mulțime de mâncăruri pentru a fi sfințite.

„Cei mai mulţi inşi nu duc la biserică numai pască de sfinţit, ci dimpreună cu aceasta mai duc şi o mulţime de alte obiecte, precum: vreo câteva ouă roşii şi vreo câteva ouă albe fierte şi curăţite, apoi slănină, brânză nouă sau caş, cârnaţi, unt, sare, hrean, usturoi, busuioc şi sămânţă de busuioc, tămâie, smirnă, o prescure, făină, cuişoare, piper, potbal, sineală, precum şi o bucăţică din petica cu care s-au şters ouăle cele roşii” scrie S Fl Marian în „Sărbătorile la români”..

De menționat că sineala era o vopsea albastră pentru rufe și var și se spunea despre ea că era bună „de ceas rău” și atunci i se dădea să bea în apă sau alte băuturi.

Pasca, mielul fript, colacii, purcelul fript, ouăle (vopsite sau încondeiate) sunt alimente ritualice de Paște și s-au găsit o mulțime de semnficații istorice și religioase. Purcelușului la frigare i se punea o bucățică de hrean în gură. Aluatul din care sunt făcuți colacii este considerat în cărțile de specialitate ca fiind simbol al genezei.

În Bucovina, la masa de Paște, alături de ouă și pâine, nu lipseau mâncăruri precum cocoșul fript sau borșul de pește. În alte locuri se prepara - și se ducea la biserică spre sfințire - fasole sleită cu ceapă prăjită pe deasupra.

Nu trebuie uitat că pe vremuri consumul de carne era scăzut și puțină lume și-o permitea în mod constant. În multe gospodării era important ca pe masa de Paște să ai și carne de pasăre, dar și pește proaspăt și era și o vorbă: „vei fi tot anul iute ca pasărea și vioi ca peștele”.

Pasca - „cea mai aleasă pâine”

Pasca și colacii erau făcute din făină de grâu, iar caracterul ritualic ținea de faptul că aceste „copturi” trebuiau preparate doar în anumite zile (Joia sau Sâmbăta Mare) și puteau fi rotunde sau dreptunghiulare. Erau importante ornamantele din aluat (cu împletituri, cu sucituri, cu zimți, simplă).

Pasca are la bază un aluat obişnuit de cozonac şi umpluturi dulci diverse, pe bază de lactate. Se făcea mai ales sâmbăta, dintr-un motiv practic: având brânză și ou se strica destul de repede la căldură, mai ales că nu existau frigidere.

Pe lângă pască se mai făceau pe vremuri, și în unele locuri se mai fac și în prezent, alte copturi, numite colaci, babe, moși, moșnegi, prescuri sau învârtite, scrie Ion Ghinoiu în volumul Sărbători și obiceiuri românești.

Pasca este „cea mai aleasă pâine” făcută din „fruntea grâului” și era „cinstea mesei” - din brânză, lapte, ouă și zahăr. Femeile, înainte de a pregăti pasca, se spălau pe cap, se pieptănau și se îmbrăcau în straie curate și „băteau metane, spuind rugăciuni și apoi se apucau de plămădit”, scrie Narcisa Știucă în volumul Spirala Sărbătorilor - Rosturi, tâlcuri și deslușiri.

Pâinea are o strânsă legătură cu Paștele. Isus, la Cina cea de Taină, a luat pâinea și a împărțit-o ucenicilor săi, spunând: „Luați, mâncați; aceste este trupul Meu!”

Pasca era ofrandă și se sfințea în biserică - fiind dăruită preotului și săracilor - înainte de a fi gustată în casă. În unele familii se făcea o pască pentru fiecare membru, în ideea de a avea sănătate peste an. În unele case se făcea o pască și pentru vite și li se dădeau bucățele în fiecare sâmbătă, pentru a da lapte și pentru a se înmulți cu spor”.

Nu de puține ori, pasca era decorată cu o cruce și acesteia i se spunea „pasca Paștilor” și aceea era pasca ce era dusă la biserică, în timp ce acasă erau mâncate cele decorate cu mai puține elemente. Se făceau și păscuțe, de mici dimensiuni, care erau date copiilor sau erau pomană pentru sărmani.

Unele credințe spuneau că pasca este rotundă fiindcă așa au fost scutecele lui Isus, iar altele că este dreptunghiulară, fiindcă așa a fost mormântul Lui.

Mielul și stropirea cu apă sfințită

Când spui miel spui Paște, iar când spui masă de Paște te gândești și la friptura de miel. Multora nu le place drobul sau friptura de miel și în aproape orice gospodărie sunt și oameni care nu vor să audă de el, dar și oameni care „se dau în vânt” după miel. Unora nu le place mirosul cărnii, altora textura, iar alții mănâncă cu nesaț.

Nici mielul nu se mânca oricum - și aici avem un ritual - cu apă sfințită și cruci.

„Sacrificarea mielului este însoţită de un scenariu ritual care cuprindea stropirea cu apă sfinţită, trasarea unei cruci cu cuţitul pe cap („Făcea cu cuţitul o cruce pe gâtul mielului, unde urma să înfigă cuţitul“), sau numai actul de sfinţire la biserică a animalului deja tăiat sau chiar preparat„, scrie Ofelia Văduva în „Pași spre sacru”.

În unele zone, actul sacrificării mielului capătă accente rituale speciale, care ne duc cu gândul departe în timp, la ritualul roman (după „consacrare“, animalul ales pentru sacrificiu era pieptănat, i se aureau coarnele, i se punea pe gât o coroană de flori).

În platforma Luncanilor, de exemplu, la nedeia din sat (care avea loc în lunea Paştelui sau în prima duminică după Paşte), mielul ales pentru sacrificiu era „consacrat“ printr-o slujbă religioasă („slujba pentru stolnice“) şi este stropit cu apă sfinţită. După tăiere, este „zvântat de sânge, învăluit într-o cunună de flori, legat de o bâtă pe care o susţineau doi bărbaţi şi oferit în întregime preotului, care participa la ospăţul ce urma“.

Unde miel nu e, poate să fie porc sau era pus pe masă un mini-miel făcut din unt:

„Dintre fripturi cea mai însemnată e un miel, numit mielul Paştilor, sau un purcel, care, după ce s-au junghiat şi curăţit, se frig întregi, şi care se duc în ziua de Paşti dimpreună cu pasca la sfinţit.

În multe locuri am observat, şi mai ales pe la oraşe că, neputând afla un miel viu ca să-l poată tăia şi sfinţi, fac un mieluţ de unt şi pe acela îl aşază pe masă în locul celui adevărat. Iară purcelului, pretutindeni unde este datină a tăia purcei de Paşti, îi pun o bucăţică de hrean în gură”, scrie S Fl Marian.

Oul de Paște - Cu ce se obțineau culorile înainte de vopselele Gallus

Ouăle înroșite au fost prezente în ritualurile multor culturi și religii și erau uneori oferite drept ofrande zeilor, iar la ocazii oamenii schimbau între ei ouă înroșite sau vopsite cu ajutorul plantelor în diverse culori.

Se credea că ouăle trebuie împodobite la Paște cu forme și figuri și pentru că pot feri casa de rele. Înainte să existe vopsele chimice se foloseau diverse plante pentru a le colora. Spre exemplu, pentru nuanța de roșu se foloseau coji de ceapă, zeamă de sfeclă, frunze de măr, sau coajă de prun, măceș sau arin. Galbenul sau auriul se obțineau din frunză de mesteacăn, coajă de păr, brândușe, sunătoare sau soc, iar verdele, prin fierberea ouălor în frunze de nuc, în zeamă de muguri de măr sau în diverse flori, scrie Narcia Știucă. Plantele trebuincioase erau culese în momentele potrivite din an și era mândria gospodinelor ca ouăle să iasă cât mai bine.

Cum să ciocnești fără să „spargi” tradiția

În multe familii este tabu să ciocnești oul altfel decât cu partea ascuțită, iar în unele regiuni oamenii se spală în dimineața de Paște pe față cu apa în care au stat peste noapte ouă vopsite. În general întâi ciocneau ouăle de Paște soțul cu soția, apoi părinții cu copiii și apoi ceilalți. Se spunea că cei care ciocnesc ouă la Paște se vor vedea și pe lumea cealaltă scrie Radu Anton Roman în cartea Sărbătoarea Paștilor - Tradiții religioase, ritualuri și obiceiuri populare.

Cele trei părți ale oului sunt numite vârf (sau cap), dos (partea opusă vârfului) și coastă (partea laterală).

Erau o mulțime de tradiții legate de cum se ciocnește, cine cu cine, cu ce parte. Spre exemplu, în Bucovina, în ziua de Paște se ciocneau ouăle doar cap cu cap, în ziua de luni se putea ciocni și cap cu dos, iar în zilele următoare se putea ciocni și dos-dos sau dos-coaste. Tradiția este relatată de Radu Anton Roman care îl citează pe Simion Florea Marian - „Sărbătorile la români”.

Iată ce scrie S Fl Marian despre ce se credea în legătură cu cei care încercau să trișeze la concursurile de spart ouă roșii de Paște. „Datina, ca oul să fie dat aceluia care l-a spart, a născut, la unii oameni prea dornici de câștig, obiceiul de a-și prepara anumite ouă tari, cu care să spargă ouăle obișnuite. Despre acești oameni lacomi de câștig, apreciați rău de popor, se spune, nu numai că se încarcă de păcate, dar că pe cealaltă lume ouăle astfel câștigate le vor mânca împuțite, cu viermi și cu venin.

În unele locuri din Transilvania, capul familiei, după ce a gustat din slănina și din pasca sfințite la biserică, lua apoi un ou sfințit, îl spărgea și îl tăia în atâtea bucăți câți membri sunt în familie. Apoi îl împărțea la masă.

Cum la români pasca și drobul de miel sunt la loc de cinste, multe alte țări au bunătăți tradiționale de Paște. Francezii au tartă cu lămâie, spaniolii au o mulțime de gogoși glazurate, grecii au pâine cu mirodenii tradiționale, italienii au adevăratul panettone, iar rușii au plăcinte cu brânză.

Românii duceau la biserică nu doar pasca pentru a fi sfințită, ci și alte alimente sau condimente, precum ouă roșii (vopsite), ouă albe curățate, slănină, brânză sau caș, cârnați, unt, sare, hrean, busuioc, prescură, făină sau cuișoare, scrie Radu Anton Roman în cartea „Mese și obiceiuri românești”. El mai scrie că se credea că bucatele și lucrurile sfințite de Paște aveau puteri magice și erau păstrate și folosite pe tot timpul anului pe post de leacuri, farmece și apărătoare de rele.

Masa de Paște în comunism

Pe vremea comunismului Paștele a fost o sărbătoare tolerată, în sensul că nu era încurajată, dar nici interzisă, iar oamenii se duceau la Înviere și făceau masă mare acasă. Nu prea se vorbea despre post, dar aproape în orice gospodărie se făcea o „curățenie de primăvară” serioasă care dura zile bune.

Cu o lună înainte de Paște începea „goana după ouă”, fiindcă nu prea se găseau înainte de Paște, iar în ultimii ani se dădeau în unele zone doar pe cartelă. Așadar, oamenii încercau să facă rost de ouă pentru a avea ce vopsi și pentru a avea cu ce să prepare cozonacii și/sau prăjiturile. Cei care aveau rude la țară făceau mult mai ușor rost de ouă și de carne de pui și de porc. Tot din timp trebuia să faci rost de zahăr, făină, ulei și orez, fiindcă nu te puteai baza pe stocurile de la „Alimentara”.

Sâmbăta Mare nu era zi liberă, dar era totuși zi scurtă (se lucra până la prânz). În ultimele zile dinaintea Paștelui erau cozi mari la alimentare (pentru carne, brânză și altele), dar și la bere și la sifoane.

Dacă totul mergea bine, pe masă erau ouă colorate, drob de miel, salată de boeuf, ciorbă de miel, friptură, sarmale și cozonac. Un moment de suspans era legat de acest preparat dulce (cozonacul), fiindcă trebuia să crească, pentru că altfel era o problemă, fiindcă nu prea găseai în comerț. În Transilvania se făcea și cozonac cu mac.

Masa de Paște în ultimii 30 de ani

După 1990 a fost mult mai ușor să găsești miel de Paște, au apărut cozonaci de toate felurile în comerț (mulți de calitate proastă) și a ajuns la modă și faimosul Pannetone. În pască se puneau stafide (erau greu de găsit în anii 80) și alte bunătăți, iar pasca este peste tot în comerț, de la variante (cu brânză puțină) de 15 lei, până la unele „premium” de peste 100 de lei.

Numeroși sunt cei care nu vor să audă de miel, așa că la Paște fie mănâncă porc, pui sau vită, fie nici urmă de carne. În unele case, la masa de Paște se mănâncă prosciutto, jamon, sparanghel, somon, ciuperci sau creveți.

Se bea Prosecco, vin din Africa de Sud sau Whisky scoțian. Masa de Paște a devenit mai internațională, mai cosmopolită, mai „globalizată”.

Tot după 1990 au apărut peste tot ouăle de ciocolată, de la cele ieftine care nu au gust grozav, până la cele gustoase, dar scumpe. În Europa au apărut primele jucării în formă de ouă în secolul XVII și XVIII, iar ouă de ciocolată au fost confecționate prima oară în prima parte a secolului XIX, în Franța și în teritoriile germane. La început aceste ouă de ciocolată nu erau goale pe dinăuntru.

Mielul, Paștele și azima

Care este legătura mâncărurilor de Paște cu religia?

Sărbătoarea Sfintelor Paști a fost instituită de Dumnezeu prin Moise, înainte ca poporul evreu să treacă prin Marea Roșie. Pentru că egiptenii au refuzat să-i elibereze pe iudei din robie, Dumnezeu a trimis asupra lor zece plăgi, cea mai aspră fiind moartea celor întâi născuți.

Pentru a-i feri pe iudei de aceasta pedeapsă, le-a poruncit să sacrifice un miel și să ungă cu sângele acestuia pragurile ușilor și ferestrelor. Astfel, în ziua de 14 nisan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel, pe care l-a mâncat cu azimă (pâine nedospită, deoarece nu au avut timp să lase aluatul să crească) și ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei îndurate ca robi, iar ierburile amare semnifică viața petrecută de israeliți în timpul robiei egiptene.

Pentru creștini, Sfintele Paști este tot o trecere, însă una de la moarte la viață. Prin Paști, noi nu comemorăm eliberarea evreilor din Egipt, ci prăznuim moartea și Învierea lui Hristos. Profetul Isaia, vorbind despre patima Domnului spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus...“ (Is. 53, 7). Așadar, pentru creștini, Hristos devine Mielul care Se jertfește pentru mântuirea neamului omenesc.

Mielul jertfit și mâncat de evrei când serbau Paștile, era o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ieșirea 12, 46) și se oferă ca hrană pentru viața veșnică (sursa crestin-ortodox.ro).

O scurtă istorie a mâncărurilor de post

Înainte de Paște este Postul Mare, ce ține 48 de zile, un post care-i pune pe credincioși la încercare.

La ortodocși, în intervalul postului sunt permise doar produse vegetale și, în anumite zile („cu dezlegare”), mâncăruri cu pește. Asta înseamnă că întreaga perioadă creștinii ortodocși consumă doar preparate fără carne, cum ar fi supă de mazăre și cartofi, salată de cartofi, negresă de post, tocăniță de cartofi sau chiftele de post. De asemenea, nu sunt permise nici produsele lactate sau ouăle.

În schimb, postul la catolici înseamnă doar evitarea preparatelor din carne sau care conțin carne și grăsime animală. Aceștia au voie să consume ouă, lapte, brânză, smântână și pește, dar și vin și untdelemn.

La începutul creștinismului nici peștele, precum restul cărnurilor de animale, nu era permis în Postul Paștelui. În perioada medievală călugării din nordul Europei au cerut insistent ca peștele să fie permis, invocând faptul că era simbolul lui Hristos în iconografia paleocreștină, dar invocând și două episoade biblice în care Isus a înmulțit pâinile și peștii.

„Iisus a poruncit mulțimii să șadă jos pe pământ. Atunci el a luat cele șapte pâini și peștii și, mulțumind, le-a frânt și le-a dat ucenicilor, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat”.

Peștele a fost tolerat mai întâi și apoi acceptat în mod explicit în timpul postului începând cu secolul al X lea în Europa de Vest. Din secolul 13 a sosit în Europa heringul adus în cantități mari din regiunea Balticii și apoi morunul, ambii pești erau foarte bine sărați pentru a se păstra, dar pescuitul excesiv a dus la împuținarea rezervelor.

Din secolul al XII-lea, la finalul postului se țineau mese cu ouă, carne, brânză și dulciuri care erau binecuvântate înainte de a fi mâncate cu această ocazie specială.

Sursa foto: Dreamstime.com