”Apărarea onestă” este o metaforă ce ar trebui să definească o nouă paradigmă în managementul politicilor de apărare, conform unei analize propuse de Thomas-Durell Young în cartea Anatomia instituțiilor de apărare din țările europene post-comuniste. Mirajul modernizării militare. Cartea reprezintă încununarea experienței de o viață a unui cercetător și consultant militar de la Naval Postgraduate School (Monterrey, SUA), care a făcut peste 100 de analize și studii pentru RAND Corporation sau Pentagon, pentru NATO sau alte țări europene.
Scopul acestui articol este dublu. Pe de-o parte, vreau să prezint cele mai importante teze ale cărții iar, pe de altă parte, vreau să fac o scurtă apreciere a politicilor de apărare ale României, în contextul acestor analize.
Cartea Anatomia instituțiilor de apărare din țările europene post-comuniste este un document de referință pentru evoluția politicilor de apărare din țările est-europene. Dr. Thomas-Durell Young își folosește toată experiența acumulată și estimează realist și onest stadiul reformei în armatele est-europene oferind, totodată, soluții pentru politicile de apărare, grupate sub eticheta de ”apărare onesă”.
Autorul recunoaște că argumentul principal, care l-a condus către această metaforă, este acela că atât partenerii vestici din NATO cât și cei estici, ar trebui să iasă din ipocrizie și să recunoască incoerența strategică și problemele de interoperabilitate. Chiar dacă admiterea în NATO a fost un lucru benefic pentru ambele părți, autorul argumentează că admiterea noilor membri est-europeni a fost făcută din motive (geo) politice. Dar contextual s-a schimbat, după ce Rusia își flexează mușchii în Crimeea și Siria și a pornit războaie informaționale cu țări ale NATO. Așa că, Thomas-Durell Young propune conceptul de ”apărare onestă”, la fel cum anterior au fost propuse concepte precum ”apărare inteligentă” sau ”construirea capacităților de apărare.
Dr. Young răspunde structurat și critic la cinci întrebări: 1) cum stăm cu capabilitățile de apărare în țările est-europene? 2) care au fost principalele obstacole ale reformei apărării? 3) care ar fi cea mai potivită și eficientă metodă pentru reforma apărării din perspectiva membrilor tradiționali ai NATO? 4) cât de bine a performat NATO în asistența candidaților pentru a adopta normele unei apărări democratice? 5) ce fel de concepte, metode și politici trebuie schimbate atât în rândul vechilor embri NATO cât și a noilor membri, pentru a recupera timpul pierdut?
Cartea are nouă capitole, scrise foarte dens. Las cititorului plăcerea să le parcurgă cu atenție. Aș scoate în evidență doar o concluzie, prin care autorul estimează gradul de fuziune a normelor de guvernanță democratică cu cele moștenite din perioada comunistă: conceptual spaghetti.
Thomas-Durell Young face o recomandare destul de echilibrată, în capitolul final:
”Oficialii occidentali trebuie să aibă o abordare mai dură în interacțiunea cu partenerii estici și să le ceară să ia decizii dureroase în adoptarea conceptelor de guvernanță democratică. De cealaltă parte, est-europenii ar trebui să ceară occidentalilor să înceteze cu falsele complimente și să abordeze onest propriile eșecuri și slăbiciuni… (p.213).
Parafrazându-l pe Thomas-Durell Young, oricare ar fi fost motivul de extindere a NATO (decizia politică, nevoia de a proteja sentimentele Rusiei sau contribuția candidaților la ”coalițiile de voință”) este momentul să scăpăm de false complimente și să admitem că avem un context radical schimbat, în special după agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Cerându-le doar să aloce 2% din PIB pentru apărare nu este o politică de apărare, spune autorul.
Cum stă România? Păi, dacă judecăm prin prisma cerințelor (geopolitice), enunțate mai sus de către dr. Young, România a fost școlarul cuminte. A fost nevoie de ”coaliții de voință” în Irak sau Afganistan? Am fost printre cei mai săritori! Se cere să alocăm 2% din PIB pentru apărare? Suntem între primii 6 (din cei 28 de membri ai NATO) care s-au conformat.
În realitate, România a avut rezultate mediocre la nivelul de fuziune a conceptelor strategice și operaționale occidentale cu moștenirea istorică. Spre exemplu, la nivel de sistem de planificare multianuală PPBE (Planificare-Programare-Bugetare-Evaluare) România s-a străduit, a adoptat legi și norme dar, în practică, a ieșit un ”conceptual spaghetti”, în termenii lui Young.
Niciun președinte nu a reușit să adopte o strategie de securitate sau de apărare în termenul prevăzut de lege (până în 2015), niciun ciclu de planificare multianuală nu a reușit să ajungă la stadiul de evaluare și de ”revizuire” a apărării, au existat suprapuneri de obiective strategice (în anii 2000 coexistau o strategie de transformare, una de securitate și alta de apărare, cu obiective strategice diferite și divergente).
Recent, președintele Iohannis a reușit să promoveze, la termen, o strategie de apărare dar ea nu a reușit să fie operaționalizată în strategii guvernamentale sau sectoriale. Deși au trecut aproape 3 ani de la adoptarea Strategiei Naționale de Apărare nu avem, încă, o Cartă Albă a Apărarii (deși legea prevede că la 6 luni de la învestire, fiecare guvern ar trebui sa promoveze o asemenea cartă). Și lucrul acesta nu este unul minor, căci o cartă albă, agreată de guvern ar stabili prioritățile de achiziții, ar genera constrângeri, evitând inconguențe strategice sau inconsecvențe, precum cele recente, în care diverși politicieni doresc să deturneze angajamentele României[i] sau să își negocieze statutul penal.
Vocile militarilor nu se fac auzite public și foarte puțini rezerviști, precum generalul (rez.) Degeratu, au o viziune realistă asupra priorităților strategice și urgenței politicilor de apărare. Mulți rezerviști au căzut în capcana colonelului Dogaru și se implică doar în lupte privind mărirea pensiilor militare. Think-tank-uri cu profil strategic și cu expertiză aproape că nu există iar experții care apar în spațiul mediatic mai degrabă ”poluează” agenda publică cu teme și ”punctaje” ale diverselor grupuri de interese.
Cu toate acestea, o analiză a structurii cheltuielilor de apărare oferă o perspectivă optimistă, după 2016. Se poate observa, din schema de mai jos, că situația din 2012, în care un buget minimal făcea ca 80% din cheltuieli să fie alocate pentru pensii și salarii, este corectată iar achizițiile de echipament devin prioritare[ii]. Asta nu înseamnă că pensiile și salariile nu sunt importante pentru păstrarea atractivității carierei militare dar ele trebuie asumate explicit de către guvernanți. Însă, așa cum spunea dr. Young, alocarea a 2% din PIB pentru apărare nu este o politică ci o condiție necesară, dar nu suficientă.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
