Asistam in ultimele luni la o preocupare febrila de a infiinta sau, mai bine zis, de a reinfiinta un Institut de Criminologie in subordinea Ministerului Justitiei. Spun reinfiintare deoarece acesta a mai fost creat o data in anul 2002 insa a fost desfiintat cu multe dificultati in anul 2006. In acest articol incerc sa arat cat de lipsit de orice rationalitate economica, administrativa si academica este acest Institut National de Criminologie (INC) in speranta ca, in al doisprezecelea ceas, Guvernul isi va reconsidera pozitia in ceea ce priveste infiintarea lui.
Trebuie sa recunosc ca nu sunt foarte optimist in ceea ce priveste repozitionarea Guvernului in legatura cu aceasta tema. Mai mult, sunt aproape sigur ca, asa cum ne-a obisnuit, Ministerul Justitiei va gasi o cale exceptionala de a continua angajarile si, implicit, infiintarea INC, chiar si in conditiile de blocare a angajarilor in aparatul central.
Daca citim primul articol al Hotararii de Guvern nr. 14/2017 privind reinfiintarea INC, vom observa ca scopul acestui Institut este de a analiza si fundamenta politici publice in domeniul prevenirii si controlului criminalitatii. Pana aici totul pare rezonabil. Modalitatea prin care aceasta analiza si fundamentare se produc nu mai suna la fel de bine.
Prin infiintarea unui Institut, statul isi asuma costuri administrative si de functionare foarte mari. Data fiind intentia exprimata deja de a angaja juristi asimilati magistratilor (??), costurile salariale si extra-salariale vor fi imense pentru bugetul Statului. Intrebarea este cum se justifica aceste costuri cand exista in Romania peste 30 de universitati cu facultati de drept, psihologie sau sociologie? Mai mult, Academia Romana are cel putin trei institute de cercetare care ar putea desfasura cercetari in domeniul criminologiei sau penologiei. Pe langa aceste structuri de cercetare ale statului, am observat in ultimii ani o tendinta timida si a sectorului privat de a se indrepta spre cercetare/dezvoltare. Toate aceste structuri pot fi incurajate sa intre in competie pentru a desfasura cercetari sau evaluari pe teme scoase la licitatie direct de Ministrul Justitiei sau de catre Ministrul Justitiei prin intermediul Agentiei Nationale a Cercetarii Stiintifice. Ultima optiune ar asigura si o procedura specifica de evaluare a propunerilor de cercetare transparenta si riguroasa ( peer review, evaluatori din tara si din strainatate etc. ).
Folosind resursele existente ( cercetatori si infrastructura), sunt sanse mari ca finantarea necesara cercetarii crimonologice sa fie mult mai mica decat dublandu-le pe toate acestea.
Mai mult decat atat, nu numai costurile vor fi mai mici, dar si concluziile analizelor/evaluarilor vor fi mai corecte si mai credibile. Fiecare din institutiile mentionate mai sus dispun de mecanisme academice de asigurare a calitatii si eticii in cercetare. Multe din institutiile aratate mai sus dispun deja de cercetatori specializati pe teme de justitie penala. Formarea unor cercetatori inseamna multi ani de cercetare, o anumita infrastructura, o participare constanta a acestora la producerea de cunoastere si la dialogul international din stiinta. Dincolo de aceste premise, orice structura de cercetare are nevoie de o cultura a curiozitatii si a spiritului critic si liber. Mai are nevoie de flexibilitate si de respect pentru individualitatea cercetatorului. Mi-e greu sa imi imaginez cum vor fi acestea cultivate in interiorul unui Institut al unui minister. Ar putea acest institut publica evaluari negative ale unor politici publice promovate de catre un ministru sau altul? Sau ar putea acest institut garanta independenta activitatii de cercetare? Ar avea credibilitatea necesara?
In secolul XXI, managementul cercetarii trebuie sa fie flexibil si sa respecte pluralitatea sau interdisciplinaritatea. Fiecare tema de cercetare reclama o anumita compozitie a echipei de cercetare. Spre exemplu, o analiza de impact pentru noul cod penal ar implica juristi, psiho-sociologi, economisti si statisticieni. O tema din zona etiologiei delincventei juvenile ar implica psihologi, sociologi, educatori etc. In interiorul aceleasi discipline exista o stratificare si mai sofisticata. In cercetarea asupra delinceventei juvenile mentionate mai sus ar fi util sa implicam, spre exemplu, sociologi specializati in sociologia familiei, sociologia educatiei sau a migratiei.
Universitatile si institutele de cercetare au capacitatea de a configura flexibil aceste echipe de cercetare in jurul anumitor teme de vreme ce o institutie precum Ministerul Justitiei s-ar gasi in dificultate. Mi-e greu sa imi imaginez cum si in ce conditii Ministerul Justitiei ar putea angaja pentru trei zile un statistician specializat in analiza multivariata. Asistam in ultima vreme la o specializare foarte detaliata si precisa a cercetatorilor ceea ce presupune si o flexibilitate marita a formelor de angajare. In acest sens, universitatile si institutele de cercetare sunt mult mai pregatite decat alte institutii publice. Pentru a nu idealiza excesiv, ar fi poate mai realist sa spunem ca institutiile de cercetare ar trebui sa fie mai pregatite sa faca fata pluralitatii si specializarii.
Dar argumentul principal, in opinia mea, impotriva infiintarii acestui Institut este nevoia conectarii institutiilor publice la cercetare si a cercetarii la industrie (in sensul larg). Institutiile publice au nevoie de o lume academica ce poate reactiona ca un 'critical friend' asa cum si productia stiintifica trebuie sa devina sau sa redevina relevanta din punctul de vedere social. Cu exceptia cercetarii fundamentale, cercetarea ar trebui sa fie finantata numai daca exista o argumentatie solida cu privire la utilitatea ei sociala. In acest sens, Ministerul Justitiei ar putea deveni un partener important pentru institutiile de cercetare incurajand o competitie sanatoasa intre acestea pe teme ce tin de justitie.
Altfel, daca vom continua aceasta tendinta de a infiinta in fiecare minister structuri de cercetare sau de formare profesionala, fara a implica universitati sau institute de cercetare, vom ajunge sa construim o lume kafkiana in care si universitatile isi vor infiinta ministere de justitie. Asa cum niciun om nu este o insula, asa nici institutiile nu trebuie sa fie insule, ci parti organice dintr-o tesatura sociala rationala.
NOTA: Ion Durnescu este Conf. Dr. la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din Universitatea Bucuresti.
