Delațiunea comisă de Dinu Săraru consemnată în Nota–Raport marchează „punctul 0“ al intrării mele în lista „obiectivelor“ urmărite de fosta Securitate.
România lui Ceaușescu – 30.04.1983. Teatrul Mic
Dinu Săraru, directorul teatrului, îl convoacă pe mr. de Securitate Măierean Vasile și îl informează despre intenția dramaturgului Radu F. Alexandru (Feldman) să trimită în străinătate textul unei piese, în situația în care nu i se aprobă de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste punerea în scenă în România.
Dinu Săraru îl informează, de asemenea, pe ofițerul de Securitate că Radu F. Alexandru a luat legătura telefonic cu poetul dizident Dorin Tudoran, față de care are o mare admirație, și i-a spus acestuia că este alături de el.
În mod normal, Dinu Săraru trebuia să i se adreseze cpt. Stelian Marin, din cadrul Serviciului Artă și Cultură al Inspectoratului de Securitate al Municipiului București, cel care ținea sub observație Teatrul Mic. Dar Marin nu este decât un ofițer de grad inferior și Serviciul în care activează nu este dintre cele de „linia a I-a“. Dinu Săraru, membru al CC al PCR, ia legătura cu mr. Măierean, șeful Serviciului 120: „contrainformații interne“, și îi cere să vină la el, la teatru.
Pentru a fi sigur că informațiile pe care le livrează Securității vor fi tratate cu maximă atenție, Dinu Săraru îi spune mr. Măierean că nu se va opri la discuția avută cu el și va aduce personal acest caz la cunoștința secretarului CC al PCR tov. Petru Enache.
Mr. Măierean Vasile întocmește o Notă–Raport despre informațiile primite de la Dinu Săraru și o transmite serviciilor de resort ale Securității, care preiau „obiectivul“ semnalat în lucru.
Toate acestea aveam să le aflu după 31 de ani. Până atunci…
3.02.1984. Maternitatea Giulești
O însoțesc pe P.N., prietena mea, pentru un consult la un medic ginecolog. Data și ora consultației mi-au fost comunicate telefonic de o cunoștință care îl ştia pe doctor. La intrarea în spital, privirea îmi este atrasă de bărbatul îmbrăcat într-o haină lungă de piele, cu o geantă de piele strânsă la piept, care pare să aștepte pe cineva sprijinit de zidul clădirii. La revenirea spre casă, în autobuzul aglomerat, îl descopăr pe cel pe care l-am văzut la intrarea în spital. Coboară la aceeași stație la care coboară prietena mea. O sun la telefon, imediat ce ajung acasă. Apel fără răspuns. Repet apelurile la nesfârșit, știu sigur că nu avea niciun program care să o scoată din casă. Seara, târziu, mă sună ea. Cu un ton mai destins ca oricând, mă invită să vin la ea, să bem o bere. O întreb de ce nu a răspuns la telefon, dacă s-a întâmplat ceva. Cu același ton ghiduș, de data asta cu o sesizabilă notă de fals, repetă invitația la o bere… La câteva minute după ce a intrat în casă, doi ofițeri de Securitate sună la ușă și o invită să-i urmeze. Tatăl fetei, profesor universitar, directorul unui mare institut de cercetare, cere explicații. Este atenționat să nu intervină. Cere permisiunea să-și însoțească fiica. Este refuzat. O mașină așteaptă în fața blocului, prietena mea se suie în mașină flancată de cei doi; mașina demarează imediat. Profesorul se suie în mașina personală și încearcă să se țină după ei. Îi pierde din vedere după primele minute.
Interogatoriu. Nu i se pun întrebări. I se cere direct să recunoască că vizita la spital a fost pusă la cale de numitul Radu F. Alexandru, în vederea unei intervenții de întrerupere a sarcinii. P.N. refuză să declare așa ceva, nu este însărcinată, a fost doar un control ginecologic de rutină. După câteva replici schimbate într-un dialog al surzilor, unul dintre ofițeri o atenționează că, dacă persistă în refuzul de a recunoaște adevărul, o vor supune imediat unui control ginecologic. Este momentul în care fata cedează și recunoaște că este însărcinată și am apelat la serviciul doctorului de la maternitate în vederea provocării unui avort sau efectuării unui chiuretaj. După ce semnează o declarație în care este consemnat tot ce a spus, este suită în mașină și condusă acasă. Convinsă că telefonul este ascultat, „berea“ a fost pretextul ca să mă cheme și să-mi spună tot ce s-a întâmplat.
4.02.1984.
Calea Rahovei:
Securitatea Municipiului București
Ora 7 dimineața. Sună telefonul. Un bărbat extrem de amabil mă roagă să îl scuz că sună la o oră atât de nepotrivită și mă invită să mă prezint la ora 8 la sediul Miliției din Calea Rahovei. Îl întreb dacă poate să-mi fixeze altă oră, ca să mă duc întâi la serviciu (Studioul Cinematografic Animafilm). Mă asigură că nu o să am nicio problemă la studio și repetă ora la care sunt așteptat.
La intrarea în sediul Miliției mi se oprește buletinul de identitate, sunt condus într-o cameră unde mi se spune că va trebui să aștept câteva minute. O singură fereastră care dă în curtea interioară: un țarc, înconjurat în plasă de sârmă, în care sunt scoși la plimbarea zilnică, unul câte unul, cei reținuți în arestul Miliției. Umblă cu capul în pământ, din când în când fură o privire scurtă spre ferestrele clădirii.
După două ore sunt condus într-un birou. Trei bărbați, îmbrăcați în civil, niciunul nu-și spune numele. Au informații că am în casă și comercializez medicamente contraceptive. Neg categoric. Mi se spune că nu există decât o singură cale să dovedesc contrariul: percheziția la domiciliu. Accept? Nu accept și le răspund că legea prevede că nu se poate face percheziție fără un mandat semnat de procuror. Unul dintre cei trei iese din încăpere revine după câteva momente, îmi pune sub ochi un mandat de percheziție semnat de un procuror.
Percheziția se întinde pe ore. La plecare, portbagajul mașinii e plin cu cărți și manuscrise care urmează să-mi fie înapoiate după ce vor fi analizate. „Trofeul“: un pliant cu șase instantanee făcute de Hoffmann, fotograful personal al lui Hitler, cu Führer-ul repetând în fața oglinzii, expus în bibliotecă la vedere, alături de o „poezie“ a lui Ceaușescu. Nu mi s-a restituit nicio pagină, nicio carte. În finalul procesului-verbal se adaugă, la cererea mea, precizarea că nu s-au găsit medicamente contraceptive, scopul declarat al percheziției. Într-un sertar al biroului, în care au scotocit cu toată atenția, era o pungă cu tablete cu efect contraceptiv, aduse din Uniunea Sovietică, după o vizită făcută în urmă cu puțină vreme într-o delegație a Uniunii Scriitorilor. Nu și-au aruncat o privire asupra lor.
Înapoi în Calea Rahovei. Sunt condus în biroul colonelului de Securitate Cernea. Jovial, binevoitor, ține să mă asigure de la început de respectul și de prețuirea de care mă bucur la nivelul cel mai înalt al instituției. Pentru prima dată după orele lungi scurse de la intrarea în rău vestitul sediu al Securității încerc o clipă de relaxare. Nu simt niciun pericol. Colonelul Cernea, cu aceeași expresie pe față și cu același ton binevoitor, mă întreabă cum se poate ca un om de factura mea să declare: „Dacă aș avea un pistol, l-aș împușca pe Ceaușescu“? Șoc. Nu mă întreb dacă e mai bine să resping imediat acuza sau să caut un tertip de care să mă agăț. Răspund reflex, vorbele îmi ies automat din gură: „Dacă tot ce e bine în țara asta se datorează tovarășului Ceaușescu, înseamnă că și ce e rău i se datorează tot lui“. „Absurd!“ Urletul colonelului de Securitate nu-mi lasă nicio îndoială asupra ce avea să urmeze.
O săptămână de anchetă. Zilnic, de la 8 dimineața la 8 seara. La sfârșitul fiecărei zile, de la ieșirea din sediu și până acasă, pe jos, sunt însoțit la vedere de câțiva indivizi care, la câțiva metri, merg răsfirați în urma mea.
Zilnic aceleași discuții, pe același unic subiect: politica de diktat a partidului față de cultură. Realitatea în care trăim și pe care i-o prezint până la detalii nu corespunde, nu este în acord cu documentele de partid, deci este falsă. Exemplele de notorietate pe care le invoc (liste negre cu scriitori care nu mai pot publica, cărți retrase din librării și trimise la topit, piese de teatru interzise, spectacole scoase din repertoriu, filme mutilate sau scoase de pe ecrane etc., etc.) sunt respinse cu țipete și amenințări. Într-un moment de furie, ca argument suprem al autorității, o cutie cu cartușe de revolver este scoasă din sertarul biroului și trântită pe birou. Concluzia finală: sunt de totală rea-credință, pun pe același plan greșelile personale ale unui activist sau altul cu politica PCR, așa cum a fost ea trasată de Ceaușescu. „Suntem cu ochii pe tine, ține minte!“ este avertismentul cu care se încheie săptămâna de anchetă.
