Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.
Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva….anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).
1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.
În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).
2. Să vedem ce se întâmplă în practică.
Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:
| Perioada | inculpați persoane fizice trimişi în judecată | inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată arestaţi preventiv
(număr-procente*) | condamnați definitiv
(număr-procente*) | condamnați la pedeapsa închisorii cu executare
(număr-procente*) |
| 2005 | 59.407 | 8.265 – 13.9% | 65.682 – 110.7%** | 22.658 – 38.1% |
| 2006 | 52.943 | 7.146 – 13.5% | 56.075 – 105.9%** | 18.678 – 35.2% |
| 2007 | 47.787 | 5.205 – 11.9% | 46.127 – 96.5% | 14.973 – 31.3% |
| 2008 | 45.073 | 5.473 – 12.1% | 36.795 – 81.6% | 11.804 – 26.1% |
| 2009 | 49.743 | 6.984 – 14% | 34.226 – 68.8% | 10.542 – 21.1% |
| 2010 | 56.949 | 8.659 – 15.2% | 41.891 – 73.5% | 13.813 – 24.2% |
| 2011 | 60.980 | 8.941 – 14.6% | 47.577 – 78% | 14.362 – 23.5% |
| 2012 | 59.739 | 9.988 – 16.7% | 49.188 – 82.3% | 14.697 – 24.6% |
| 2013 | 65.711 | 10.431 – 15.8% | 47.133 – 71.7% | 13.700 – 20.8% |
| 2014 | 50.342 | 7.040 – 13.9% | *** | *** |
| TOTAL -ultimii 10 ani -ultimii 5 ani | | 14.16% 15.24% | 85.44% 76.37% | 27.21% 23.27% |
* procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată
** cifrele depășesc 100% ca urmare a abordării a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți
*** date în curs de agregare
Cifrele de mai sus ne arată următoarele:
- nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind regulă;
- când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;
- dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.
- să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului. Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).
În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte sunt trimise în judecată. Iar dintre acestea, dintre persoanele trimise în judecată, mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajunge în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „în România arestarea este regula” a fost demontat.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
